​           ​Ştiam de mulţi ani, chiar dinainte de a avea măcar jumătate de secol în vârstă, că locul meu nu mai era pe Pamânt, că limita mea nu mai putea fi doar cerul albastru. Era cerul senin al nopţii, înstelat, pe care se putea observa marginea Căii Lactee. Mă înstrăinasem puţin de planeta Terra înainte de a fi capabilă să conştientizez cu adevărat transformarea majoră a lumii mele. În copilărie, ştiinţa mă fascina, iar tehnologia devenea din ce în ce mai accesibilă în fiecare zi, fascinând întreaga omenire. Dar acum aveam 172 de ani. Devenisem nemuritoare. Eram printre puţinii care aleseseră să mai trăiască, să inspire aerul lent al bătrâneţii. Restul, cei care nu şi-au mai putut recunoaşte lumea, au ales în cele din urmă să înceteze să mai existe într-o formă materială.
          Astfel, singurătatea a devenit pentru mine o obişnuinţă. Oamenii din zilele acelea mă plictiseau, în timp ce ei au uitat treptat şi ce este plictiseala, distracţia sau interesul. Alesesem să rămân pentru a mă bucura de şansa de a-mi găsi planeta căreia spiritul meu aparţinea cu adevărat. În acea zi, avea loc procesul de descriogenizare deoarece ajunsesem, după o calătorie de 31 de ani, 4 luni şi două zile, pe planeta HT306, singura din galaxia Andromeda pe care colonizarea a fost înfăptuită în condiţii potrivite. Terra nu mai făcea faţă de zeci de ani speciei umane, aşa că aceasta nu numai că şi-a găsit o altă gazdă, dar a şi reuşit să creeze o altă specie de oameni, asemanatoare, dar mai bună. Cum am ajuns pe HT306 am privit în staţia de aterizare spaţială, unde o altă navetă, numită ,,Arca lui Noe 3000’’ dupa scopul său de restructurare a biosferei noii planete, descărca păuni, struţi şi păsări exotice de mici dimensiuni. Acum înţelegeam: natura evoluase ,se adaptase, până când omul, evoluat şi adaptat, cu darul raţiunii, începuse să se apropie din ce în ce mai repede, de unul singur, de un ideal, un punct final al dezvoltării sale.
         Eram liberă să explorez Al Doilea Pamant, caci aşa visasem in trecut ca va fi numit, nu ,,HT306’’, atât de scurt şi de inexpresiv, sau ,,Utopia’’, ce trimitea spre standarde atât de înalte... Arhitectura oraşului respectiv, CVTS23, se caracteriza printr-o singură culoare, un gri-argintiu monoton, care umplea forme simple, înalte. Nimic complex. Nicio geometrie sau simetrie deosebită, doar o uniformitate ucigătoare. Pentru acest aspect, am găsit pe moment două explicaţii, niciuna prea satisfăcătoare. 1. Noua specie umană îşi neglijase emisfera cerebrală dreaptă, ignorând orice manifestare a creativitaţii şi o întreagă istorie a artelor, care există de la prima pictură rupestră...dar acest lucru mi se părea imposibil de acceptat, refuzând complet să o aprob. 2. Umanoizii acestia, ce se creadeau poate perfecţi, au ajuns la un grad atât de ridicat de comfort, încât nici nu se mai uitau la clădiri. Se aflau în punctul A, vroiau să ajungă în B, şi o făceau fără a privi împrejur, interesându-se de funcţia practică, nu de aspect. Poate după acest principiu funcţiona acum omenirea, pierzând din păcate şi imaginea de ansamblu. Simţeam nevoia de a vorbi, după treizeci de ani de tăcere, cufundată în subconştient. Aveam nevoie şi mai mare de a socializa, căci nu mai relaţionasem poate de şaizeci de ani.
           Un vehicul ciudat - pe cât de simplu şi eficient, pe atât de dificil de descris – m-a transportat într-o locaţie, pe care nu-i puteam caracteriza nici ca pe un interior, nici ca pe un exterior. Oricum oamenii perfecţi acoperiseră fâşii întregi din cer. Ochii mi se roteau în toate direcţiile, încercând să identific ceva familiar sau măcar ceva care să nu ducă lipsă de sens. Într-un sfârşit, i-am vazut. Păreau cu toţii identici, cu haine monocrome, cu greu reuşind să se deosebească femeile de bărbaţi şi bărbaţii de femei. Aveau aceleaşi chipuri perfecte, lipsite de orice defect, aceleaşi construcţii osoase şi musculare. Arătau aşa cum fuseseră creaţi să fie ideali. Fetele erau înfricoşător de inexpresive. Aveau gesturi şi mersul lente, ritmice, organizate. Nu vorbeau de loc între ei, aveau aceeaşi direcţie a privirii. Nu puteam recunoaşte în aceştia adevărată esenţa umană, cel puţin nu aşa cum o cunoscusem eu cu ani în urmă sau cum trăia încă în mine, constrânsă poate de solidaritate. Curiozitatea m-a salvat pe moment, gândurile structurându-se în întrebări, numeroase, neliniştite, care au avut rolul de a mă provoca. Şi atunci am strănutat. Efectul pe care l-a avut acest strănut, un gest pur involuntar, m-a surprins. Umanoizii şi-au încetat mersul şi s-au uitat spre mine, fără vreo schimbare pe chip. Unul dintre ei, un bărbat, s-a desparţit de grup, spunându-mi, cu cea mai nonşalantă şi cea mai rece voce pe care am auzit-o venind din partea unei fiinţe, nu a unui robot sau calculator: ,,Bine ai venit, pământeanule!’’. Apoi mi-a înmânat un pătrăţel mic, de culoare – evident – argintie, care la contactul cu mâna mea tremurătoare a afişat un ecran. Acesta a început să vorbească, chiar mai prietenos decât omul ideal.
            Am descoperit mai târziu că pătrăţelul nano-tehnic era un ghid în acea lume argintie şi utopică.. L-am folosit pentru a mă caza şi a afla alte aspecte esenţiale, dar apoi l-am parasit, caci ne aflam tot timpul în contradicţie. Opinia sa exagerat de bună despre coloniile de pe HT306 m-au sâcâit cumplit. Lipsa de aparente efecte ale oamenilor ideali a dus la formarea unei societăţi perfecte şi astfel, a redus majoritatea măsurilor de siguranţa din comunităţi. Aveam libertatea nelimitată de a merge oriunde şi a face orice. În următoarele două săptămâni eram deja sătulă de lumea aceasta. Aşa-zişii oameni ideali erau simpli, cinici, detaşaţi, lipsiţi de emoţii. Nu-mi puteam face niciun prieten pe o planetă lipsită de empatie. Dacă Omul de Tinichea îşi căuta o inimă, un suflet, ei bine aceşti oameni nici nu ştiau ce sunt acestea. Oraşul era lipsit de strălucire, de farmec, cu câteva plante verzi în tuburi mari, transparente, presărate pe alocuri, iar soarele lor, mai mic, mai depărtat, mai lipsit de strălucire. Îmi era dor de stele. Eu eram bătrână şi atât de diferită. Nu mai găseam nici răbdarea şi nici bunăvoinţa de a încerca să înţeleg. Ştiam deja suficiente...
        Era a cincisprezecea zi. Hotărâsem că era timpul să mor, că cei 172 de ani şi cele două planete îmi fuseseră de ajuns. Spre norocul meu (deşi nu realizasem în aproape două veacuri de viaţă să explic destinul şi întâmplarea), în acea zi, pe când rătăceam în cel de-al treilea oraş din cinci, CVTS25, am ajuns într-o clădire, aparent comună. Pe scurt, puteam spune că acolo se aflau opt oameni, nişte oameni adevăraţi, aşa cum îi ştiam eu, închişi într-un fel de sanatoriu. Din păcate toţi sufereau de boli precum schizofrenie sau intraseră în depresie sau delir. Acestea nu m-au oprit să mă bucur nespus văzându-i. Însa nu pentru mult timp. Oamenii ideali aveau de gând să-i extermine chiar în acea zi. Nu am putut face nimic. Am simţit furie. Am simţit ură. Si după atâtea decenii, am reuşit să plâng. Nimic nu mai avea sens pentru mine pe acea planetă, aşa cum nu mai avea nici Terra. M-am înscris impulsiv pentru o călătorie pe Agonia, o altă planetă apropiată, mai puţin colonizată. Şansele de a ajunge în viaţă erau de 60-70%, dar în acel moment nu mai aveam nimic de pierdut.
             Înainte cu o oră terestră de îmbarcare, m-am strecurat în depozitul de descărcare a navei Arca lui Noe 3000. Faţă în faţă cu imensele cuşti, pline de păsări exotice, de papagali, colibri şi păsări Paradis, am ştiut că puteam face un singur lucru înainte de a pleca în căutarea planetei căreia aparţineam. Operând o telecomandă, am deschis coliviile şi am eliberat miile de păsări, atât de colorate şi gălăgioase, care în zborul lor grandios s-au răspândit în întregul oraş pustiu şi monoton.