Surse de inspiratie si viziuni poetice

Mihaela Florea

    Motto: ,, Iubirea este singura vecie dată nouă"- Vasile Voiculescu

Viaţa este tot ce ne înconjoară în această lume a frumosului şi a sublimului care respiră prin acumularea sentimentelor fine ce definesc prin esenţă savoarea rafinamentului şi a gingăşiei fiinţei umane, singurul personaj al existenţei care poate lua cele mai nobile decizii.
Sunetele sufletelor noastre plăpânde, libere şi îmbătate de viaţă, aflate în căutarea idealurilor vârstei plăsmuitoare, vibrează în universul creat picătură cu picătură din valori supreme asemenea corzilor unei viori care are ecou în toate firimiturile universului și care uneşte existenţa într-o compoziţie a destinului pe care omul luptă să o perfecţioneze. Sufletele noastre se oglindesc la umbra florilor din grădina vieţii, unele aleg calea anevoioasă, riscantă a destinului dând dovadă de eroism, altele sălăşluiesc sub aripa îngerilor, alegând calea uşoară, cântând din harpă simfonia unei plăcut viitor, plămădind simţăminte de pace şi fericire şi dobândind noi valenţe spirituale.
Ca fiinţe umane ne defineşte puterea de a alege, căci viaţa asta reprezintă în definitiv, o căutare perpetuă a rostului, o consistentă opţiune pe care sub dalta gândului bun trebuie să o valorificăm în conformitate cu propriile aspiraţii. Omul filtrează atent tot ceea ce este în jurul său, adeseori conştiinţa sa devine sfâşiată de incertitudinea marilor întrebări cu privire la misterul lumii în care trăieşte, a căror cauză este tot el, fie din incapacitatea de a se acomoda cu dinamica universului, fie din imposibilitatea de a alege. Soluţia de compromis în vederea descoperirii fenomenologiei spiritului este de a deveni la scară ontologică prin dobândirea sinelui profund ilustrat prin conştientizarea liberului arbitru născut din ambivalenţa bine-rău. Reflectăm prin filtrul sensibilităţii galeria amintirilor pe coordonatele purităţii, candorii, neexperimentării ca o individualizare a arhetiparului în universul matricial. Încetul cu încetul, viaţa se relevă prin agilitatea insinuării caracteristicilor sale ca un drum pe care mergem cu paşi sfioşi dar promiţători acumulând experienţe. Ca cel mai de preţ dar dat nouă, ea îşi continuă tumultuos drumul nemărginit iar darul rămâne în propria memorie afectivă. Poate cel mai relevant principiu este că ea intervine ca pendulare între vis şi iluzie, ca şi condiţie premergătoare pentru studiul universului urmărind conceptul de cunoaştere prin explorarea celor mai adânci resorturi psiho-afective cu ajutorul simţului intuiţiei. Ne creăm propriul unghi de percepţie asupra existenţei.
Teoriile filosofilor din Antichitate până la Kant au formulat anumite concepte despre viaţă. În decursul procesului de cunoaştere, potrivit acestora, lumea şi spiritul realităţii coexistă sub forma creaţiei simţurilor noastre, care la rândul lor, la fel ca raţiunea nu pot oferi un adevăr sigur. Kant a nuanţat ideea în care lumea cea adevărată, care stârneşte bogăţiile de impresii, nu o cunoaştem şi de aceea a numit-o ,,lucru în sine” şi ,,numen”. Analizele sale evidenţiază în mecanismul existenţei fiinţei umane, scopul raţiunii noastre care organizează acest miez al lucrurilor, numen, pe care nu-l cunoaştem dar care îşi manifestă dorinţa de a ajunge la noi luând forma dictată de simţuri. Totodată cetatea minţii noastre nu poate fi o poartă deschisă prin care acesta poate pătrunde şi de aceea sarcina sa este de a îmbrăca un anumit costum, trebuie să păstreze obiceiurile şi prescripţiile, adică să se supună formalităţilor. Raţiunea optează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru, dar nu poate şti nimic despre ceea ce există în afara cetăţii. Prin urmare, după Kant, lumea pe care o vedem, o auzim, o înregistrăm pas cu pas, este un vis al fiecăruia dintre noi, care nu se organizează haotic, ci se formează ţinând cont de anumite reguli: ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Omul, se află într-o dilemă a cuvântului viaţă, căutând să simtă că trăieşte prin încercarea senzaţiilor tari care durează în efemeritatea unor momente, fără să-şi pună întrebări ale conştiinţei, fără să judece sub imperiului raţiunii, ca după aceea încercarea sa de a călători pe axa aducerii-aminte şi de a manifesta dorinţa de a-şi exprima infinite interpretări faptelor trecute, să eşueze. În spirit bergsonian, existenţa umană se află în continuă mişcare în care o cauză trecută este multiplicată neputându-se reface situaţia iniţială, neputându-se suprapune nimic pe elementele trecutului. Fiecare clipă îşi cunoaşte cursul înşiruirii unui surplus de noi semnificaţii şi nuanţări. Omul este asemenea Luceafărului, nu are contur şi în lupta pentru întregirea dimensiunii sale morale şi spirituale, optează pentru încolţirea seminţelor talentului, ale inteligenţei şi ale puternicelor sentimente. El aduce dulci omagii fiecărei etape: a copilăriei ca joc, a tinereţii ca stare de graţie şi a bătrâneţii ca meditaţie, se gândeşte că frumuseţea are pete şi e trecătoare, zâmbeşte şi iubeşte florile şi mai presus de toate îşi deschide sufletul ca o fântână proaspăt săpată în care lasă să se insereze atitudini şi valori autentice: bunătatea, speranţa, încrederea. Fiinţele umane sunt structuri diferite prin crearea unei proprii identităţi, prin propriile năzuinţi şi viziuni despre lume dar ceea ce le uneşte într-o strânsă armonie este sentimentul suprem, iubirea.
Având ca reper afirmaţia lui Vasile Voiculescu: ,,Iubirea este singura vecie dată nouă” (CLXXXIII), această temă este existentă din toate timpurile ca experienţă umană fundamentală, fiind valorificată din diferite unghiuri. Iubirea se definește ca sentiment pur, ca etapă a vieţii, ca joc al interacţiunii umane dar şi ca autoiluzionare prin construirea unui univers propriu. Sugerând renaşterea prin puterea creatoare de a metamorfoza sufletul şi timpul, ea rămâne construită ca speranţă în devenire, ca pretext pentru avansarea unei idei, ca singurul adevăr al dorinţei de detaşare de realitatea obiectuală, de planul lumii concrete şi de integrare în iluzoriu prin ochiul minţii şi intuiţia gândirii. Iubirea va rămâne veşnic ilustrată ca fiind un paradox existenţial prin expresia purităţii şi a diafanului, ca forţă supremă a cunoaşterii, concept ce presupune conştiinţă, conştientizare şi evoluţie în acest vast domeniu al memoriei afective şi ca lege universală prin care se unesc contrariile lumii înconjurătoare.
În mitologia greacă, zeul iubirii este Eros care în cosmogoniile prefilosofice reprezintă o personificare alături de noapte, haos, pământ şi cer concretizându-se în ipostaza principiului atracţiei primordiale, în mitul androginului, prin refacerea arhetipului uman etern. În poezia melică , Erosul conferă creatorului puterea de a se exprima prin cântec şi prin versuri. Adeseori, el este comparat cu moartea, somnul şi beţia manifestându-se în identitatea unui deţinător al unei puteri care subjugă şi care face ca individul să nu-şi mai aparţină. Platon a văzut în iubire legea universală care animă tot realul, mişcă sufletul lumii şi leagă Intelectul Inteligibil de Sensibil. Ridicând iubirea spirituală deasupra celei fizice, Erosul platonic înseamnă prin esenţă dorinţa de dreptate, înţelepciune şi stăpânire de sine, întruparea binelui şi calea spre nemurire astfel încât iubirea este un zeu, o afectare a sufletului iar în Banchetul, este un daimon. Aristotel a dezvoltat mai departe conceptul prin care Erosul lipsit de experienţă, susţine întregul univers fără a fi o beţie a simţurilor ci din contră, o forţă cosmică cu o adevărată sursă de atracţie în virtutea căreia toate fiinţele se află în deplină linişte şi mişcare. Din îndepărtatul trecut, când zeii stăpâneau viaţa pământenilor văzuţi în ipostazele de androgini, în vremea în care femeia îşi ducea traiul pe pământ şi bărbatul în cer, iubirea este singura în măsură să ne readucă la starea cuprinsă în misterul prim al existenţei şi să valorifice metaforic, căutarea perpetuă a sufletului pereche al omului.
De asemenea, Jung, eminentul elev al lui Freud, părintele psihanalizei, având ca premisă ideea că subconştientul persoanei este imaginea sufletului, a folosit denumirile latinești pentru exprimarea sufletului bărbaţilor şi al femeilor animus şi anima. Primul termen desemnează principiul masculin care ia forma raţiunii, a logosului, fiind în căutarea cunoaşterii şi este reprezentat de aer şi foc iar al doilea termen individualizează Erosul ca arhetip al vieţii în sine concretizat în simbolismul apei şi al pământului. Iubirea devine o impresionantă sursă de inspiraţie care circulă în întregul sistem al literaturii, apărând în opera marilor scriitori şi de-a lungul vremii existând diferite idei şi curente referitoare la aceasta. Literatura devine un domeniu al confesiunii care mediază legătura autor-receptor prin topirea substanţei în care se cristalizează sentimente, viziuni, impresii şi trăiri paradoxale, anticipând într-o ţesătură fină, metafora ideii artistice valorificate. Literatura particularizează proiecţia creatorului operei beletristice care foloseşte funcţia poetică a limbajului în vederea construirii originalităţii sale în raport cu modul particular de reflectare a lumii, prin asimilarea dimensiunii lăuntrice a fiinţei care uneşte extremele, macro şi micro-cosmosul. Cuvântul este supus unei precise analize mlădiindu-se odată cu mişcările sufleteşti ale creatorului, cu cele mai delicate nuanţări ale cugetării sale, centrându-se pe sensul conotativ al înnobilării cu scopul de a defini încântarea plăsmuirii artistice cât şi universul estetic al cunoaşterii. Încă din Antichitate creatorul literaturii, deţinătorul unui anumit farmec al exprimării sincere a cărui izvor este însăşi autenticitatea, a vizat în operele sale diverse teme printre care şi iubirea. Aceasta este percepută ca având diferite forme estetice, realizându-se un perfect acompaniament între armonia şi culorile ei. Avându-şi seva în esenţa universului mitic prin revenire la Androgin, ea este valorificată de scriitorii romantici atât în operele epice cât şi în cele lirice.
       Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cultivă concepţia despre iubirea absolută: ,,O simbioză sentimentală”, ,,O mare iubire e mai curând un proces de autosugestie”, ,,orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”, ,, cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Pentru Ştefan Gheorghidiu viaţa i se dezvăluie ca aspiraţie spre iubire, conştiinţa sa fiind o luptă permanentă între gelozie şi incertitudine şi trăind drama îndoielii.
Adevărata expresie a sensibilităţii creatoare este însă poezia, privită ca revărsare a sufletului poetic prin intermediul căreia fluxul liric surprinde modulaţiile sufletului poetului ce vibrează sub incidenţa notelor afective. Ele răsar din muzicalitatea interioară, din forţa de armonizare a sinelui cu natura însăşi. Eul poetic optează pentru anumite procedee ale expresivităţii prin intermediul imaginilor artistice şi al figurilor de stil, pentru a impune o anumită ambiguitate a discursului liric, un anumit efort al minţii în decodificarea mesajului transmis, totul dintr-o disponibilitate ludică asupra actului creaţiei. Dincolo de varietatea sublimă a stărilor sufleteşti comunicate, dincolo de jocul cromatic, dinamic şi olfactiv, ceea ce uneşte poeziile într-un tot unitar este eternitatea sentimentului de iubire şi virulenţa manifestării acestuia în cadrul lumii înconjurătoare. Poeţii optează pentru exteriorizarea propriilor trăiri, prin pura dorinţă de creaţie şi de exprimare a viziunii despre fondul existenţial în măsura în care ei, ca fiinţe se transpun într-o voce sau ipostază feminină. Şcoala pitagoreică a definit iubirea ca fiind catharhică, înălţătoare prin forţa de a depersonaliza, de a produce pierderea identităţii prin integrare transcendentă şi prin revenirea în patria cosmică a fiinţei umane, în dimensiunea căreia omul devine pulbere cosmică.
Ioana Em. Petrescu în Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică descrie viziunile poetului nostru naţional asupra iubirii pornind de la ideea că: ,,modelul cosmologic este expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul” definind structurile arhetipale ale gândirii noastre. Romantismul alege modelul cosmologic platonician și pitagoreic potrivit căruia în întregul său, universul este o sferă imensă ce are în mijloc ,,focul central” (,,Altarul lui Zeus”) şi este mărginit în exterior de ,, focul suprem”, sferă care se roteşte în muzica aştrilor ce însoţeşte întreaga noastră existenţă, de la naştere până la moarte, în dansul ritmic dictat de Arhitectul divin (Demiurgul). Forma dăruită lumii este din punct de vedere geometric sferică pentru că e figura perfectă ,,şi mai deplin asemănătoare sieşi”. Odată cu Aristotel cosmosul îşi păstrează doar nostalgia creaţiunii faţă de creator, căci îşi pierde caracterul de divinitate pe care îl avea în viziunea lui Platon. Pentru el mişcarea aştrilor devine ,,rodul iubirii” sau al nostalgiei materiei spre o altă formă. Kant cristalizează o nouă percepţie cosmologică în virtutea căreia ,,Universul este unul şi infinit, ca o adevărată pasăre Phonix a naturii care îşi dă foc şi arde, pentru ca din cenuşa ei să renască întinerită”şi în care ,,demiurgul devine o pură inteligenţă abstractă, retrasă în interiorul Legii şi care prezidează naşterea şi ruinarea lumilor”.
Modelul cosmologic cristalizat de Platon, modificat de Aristotel şi dezvoltat de Ptolemeu, persistă ca viziune a universului sferic a cărui lege e armonia muzicală (muzica sferelor), a cărui mişcare e dansul sau rotirea ritmică a aştrilor și al cărui prim mobil este Intelectul divin. Astfel, cosmosul devine o imensă fiinţă vie şi raţională fiind înzestrată cu inteligență divină și care adăpostește omul. Acesta se știe a fi consubstanțial cu marea ființă a Lumii, deși în interiorul lui trăiește sentimentul ,,romantic”a unui ,,exil” pe pământ, are totuși concretizată certitudinea apartenenței sale la patria cerească care poate fi întotdeauna recuperabilă. Aceasta este viziunea lui Platon despre lume în Timaios:,,noi suntem o plantă, nu însă terestră, ci una cerească”, cu capul- sediul sufletului intelectual- ca o ,,rădăcină” a ființei noastre, prin care suntem ancorați în pământul celest al patriei originare.
Poezia eminesciană are ca surse modelul platonician și cel kantian care conduc la definirea celor trei etape ale devenirii operei sale. Prima etapă este cea numită de G. Călinescu ,,fiorul cosmogonic” în structura căruia motivul luminii este urmărit succesiv apoi i se alătură muzicalitatea lumilor, gândul, numărul și cântecul, desprinse parcă din negura primordială. În primă fază, gândirea umană și cea divină erau consubstanțiale și creatoare de lumi, dar apoi rațiunea ființei umane pierde patria cosmică și în aspirația spre reîntregire optează pentru magie, poezie și iubire prin intermediul cărora spiritul caută reconstruirea paradisului pierdut punând temelia universurilor compensatorii. Prin dorința de reintegrare în patria cosmică, în această criză de înstrăinare a gândirii, iubirea este un rit al recuperării patriei celeste. Ultima etapă a creației emisnesciene se clădește pe opoziția gândire umană/univers, totul rămânând la atitudinea simplei condiții umane. La începutul creației eminesciene, sub impulsul gândirii demiurgice sau angelice, prezențele feminine erau valorificate prin imaginea unor semidivinități (Valhaida și Ondina), reprezentând totodată un principiu esențial al armoniei cosmice. Având ca premisă nucleul platonician, erotica eminesciană dezvoltă conceptele de angelitate feminină și ilustrarea frumuseții femeii ca prezență în lumea frumuseții absolute echivalând iubirea cu poezia. În discursurile sale lirice, Eminescu transformă absența femeii pe care o caută, care e moartă, pierdută, interzisă sau așteptată într-o celebrare a iubirii ca evocare sau invocare prin depănarea firului amintirii sau prin vis. În viziunea poetului, iubirea este un drum inițiatic pe care se înscrie ființa umană, urmărit gradual prin ipostaza amorului -o fulgurare a sentimentelor-, prin dragostea în concordanță cu constituirea cuplului erotic și prin iubire care concretizează apariția fericirii absolute, întregirea ființei într-un topos al armoniei universale. Efectul iubirii absolute este regăsirea stării originare prin androginie.
În idilele eminesciene, prin sintetizarea unor motive literare, iubirea apare ca un ritual al recuperării stării de farmec, al integrării în ritmurile naturii veșnice. În Dorința, constituirea cuplului are loc într-un spațiu feeric realizând metamorfoza iubirii ce reverberează undele sufletului și subliniază sentimentele celor doi tineri. Versurile: ,,Flori de tei deasupra noastră/ O să cadă rânduri-rânduri”particularizează creația lirică în virtutea căreia somnul îndrăgostiților acoperiți de florile de tei, simbol al purității și al gingășiei cad printr-o muzicalitate aparte, într-un dans lent necesar reflectării asupra originilor, asupra inocenței vârstei paradisiatice, de integrare în pulsațiile cosmicității de la începuturile lumii. Sara pe deal este un pastel cu accente idilice în care dealul marcat de salcâm îndeplinește funcția mitică de axis mundi, un ax al universului care ajută la comuniunea celor două trepte cosmice: cerul și pământul. Aici Erosul își dezvăluie valoarea unui principiu primordial cât și cea a naturii mediatoare. Luna simbolizează unicitatea fetei alături de condiția geniului, este sediul iubirii absolute, simbol al edenului erotic, martorul ritualului iubirii învăluit și pătruns de esențele viziunii poetice. Poemul întruchipează o comuniune a sufletului în raport cu natura și universul, seara eminesciană fiind un timp al izvorârii, de continuă reeditare a genezei și în care iubirea apare ca ritual prin care se dorește cucerirea centrului sacru al lumii (marcat de salcâm).
   Un al poet de seamă al literaturii române este Lucian Blaga, cel care promovează prin originalitatea sa un larg concept asupra cunoașterii. Prin bogăția ideilor sale, misterul nu este legat de ceea ce numim astăzi enigmă, secret, taină, miracol sau minune și de cunoaștere mistică sau revelație divină. Din ponderea misterelor existente, el exprimă o dualitate profundă a cunoașterii, apelând la cunoașterea paradisiacă și la cea luciferică. Prima vizează necunoscutul ca ceva pe care trebuie să-l descopere, să-l încadreze în categorii, lipsind-o de conștiința misterului ca prezență ascunsă și esențială. Cunoașterea luciferică vizează misterul opunându-se celeilalte iar momentul manifestării acesteia coincide cu aducerea obiectului în stare de criză prin două acte succesive: despicarea lui în fanic (ceea ce se arată) și în criptic (ceea ce se ascunde). Dubla operație a acestui proces înseamnă deschiderea sau declararea unui mister. De asemenea,în profilul său spiritual, Lucian Blaga pornește de la ideea prin care creațiile culturale îi oferă omului prilejul de a releva misterele care au un rol pozitiv deoarece ,, mențin ființa umană în linia destinului său de creator,,căci omul este om în măsura în care este creator”.(Trilogia cunoașterii). Ținând cont de reperele precizate anterior, iubirea în concepția lui Blaga este calea fundamentală de a pătrunde în misterele universului, capabilă să deschidă drumul cunoașterii lucifere. În poezia Izvorul nopții, poetul folosește datorită unei disponibilități afective oximoronul ca procedeu artistic predilect pentru a surprinde metafora revelatoare a ființei umane devenite un arhetip de frumusețe. Prin versurile: ,,Așa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea” culoarea ochilor iubitei, negri, este asociată cu lumina spirituală a eului poetic sugerând armonia universală generată de unitatea contrariilor (coincidentia oppositorum). Pe un ton profund al liricii blagiene, poezia devine un scump omagiu adus frumuseții iubitei care deține o forță supremă prin care natura însăși își deschide larg porțile cetății în vederea descoperirii tainelor. Iubirea este firul destinului care unește propriile trăiri afective ale eului cu acelea ale lumii, este izvorul ,,mării de întuneric ce acoperă pământul”.
   Poeziile lui Nichita Stănescu îl dezvăluie pe acesta un adevărat creator al esențelor care meditează pe tema iubirii și a cunoașterii. Leoaică tânără, iubirea este o compoziție sugestivă asupra apariției bruște a sentimentului suprem. Titlul devine o metaforă a creației corpolarizând dragostea ca senzualitate agresivă, ca durere în primă fază, acceptată prin intermediul epitetului tânără, care denotă contrariul, inocență și vitalitate. Drumul iubirii tinde să ia proporții cosmice în simbolul perfecțiunii, cercul, al timpului etern. În a treia fază, iubirea se manifestă ca trăire eternă, absolută, capabilă să metamorfozeze percepțiile.
Iubirea va tăinui mereu în jurul artelor și a altor civilizații, ca forță eternă a universului. Prin dorința de a trăi fericit, omul va înălța un adevărat imn închinat sentimentelor. Cuvintele au avut din totdeauna un important rol, au devenit instrumente ale comunicării și transmiterii gândurilor, înnobilate în funcție de starea fiecăruia de spirit, de concepție despre contextul existențial, de plăsmuire artistică sau inspirație. Minute, ore, zile, luni, ani s-au scris nenumărate definiții și teorii despre viață și iubire. Poate că această temă niciodată nu va rămâne uitată în negura timpului căci cerneala nu va apuca să se usuce în cartea destinului prin consemnarea pagină cu pagină a fiecărei clipe definitorii din călătoria ființei umane, sub impulsul trăirilor afective, a modulațiilor sufletului. Se trage cortina peste o generație, dar sosește alta pășind promițător, pregătită să urmeze firul poveștii începute demult, desprinsă din misterul primordial al lumii și să continue sub diferite titluri și forme, prin libertatea de exprimare și dorința de creație, ideile despre iubire în consonanță cu ritmul lăuntric. Sentimentele față de artă, natură, despre tot ce reprezintă viața în esența ei nu se vor stinge niciodată, ci vor rămâne ca moștenire a umanității, dar și ca o temă predilectă a literaturii în minunatul prezent, în valorosul trecut și în necunoscutul viitor.

Bibliografie

          Blaga, Lucian, Trilogia cunoașterii, Editura Minerva,București, 1983
          Panainte, Isabela, Eros mistic la Plotin, Universitatea de Filosofie din București, 2010
          Petrescu, Camil,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura CurteaVeche, București, 2009
          Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Paralela 45, Pitești, 2000

Surse de inspirație și viziuni poetice

Înapoi