Simt cum paşii mei răsună pe asfaltul proaspăt spălat de furtuna ce tocmai a trecut. Mă bucur că am ascultat-o pe mama şi mi-am luat umbrela, căci nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. Prin aerul impregnat cu miros cald de flori de tei vibrează un sunet lin, ce vine dinspre colţul străzii. Doi muzicieni încântaţi de peisajul din centrul oraşului au ieşit să-i cânte naturii la vioară.
Ei îşi poartă încet gândurile prin muzică. Eu, sub cerul limpede ca smaraldul, mi le-am pierdut pe cele din urmă. Mintea mea, înceţoşată de umbre cenuşii, s-a luminat la auzul acestui dulce sunet. Nu ştiu cum de mă pot lăsa mereu în vraja muzicii... E un adevărat leagăn care te poartă pe cărări nemaiauzite. Este un remediu al sufletului.
               La fel şi el. În secunda următoare, îi văd picioruşele alergând spre mine. Sunetul lor provoacă un ecou atât de cunoscut auzului meu! Primele raze de soare strecurate printre norii negri reflectă nuanţe de aur în părul său ca spicul copt de grâu. Ecoul se intensifică, îi simt parfumul şi îi aud timbrul vocii. Îl iau în braţe şi îi simt inima bătând puternic în piept datorită efortului. El e. Cum m-aş putea îndoi? E frăţiorul meu. Pe fondul zgomotos al motoarelor trecând pe stradă îmi adresează bine-cunoscutele întrebări îmbibate de curiozitate.
Mereu mă uimeşte. Acum, mai mult ca niciodată. Mă ia de mână şi îl rog să îmi relateze cum şi-a petrecut ziua. Sigur că nu vrea să-mi spună. M-am obişnuit oricum să fiu refuzată, dar ştiu că hotărârea lui e o trăsătură de caracter. Îşi întoarce energic privirea după fiecare mişcare detectată, după fiecare automobil, după fiecare animal trecând pe stradă alături de stăpânul său. Aş vrea totuşi să se grăbească. Am multe de făcut şi mi se pare că secundele trec ameţitor de repede.
             Îi privesc chipul senin, dar gândul meu zboară departe. Mă întreb cum aş putea participa la scrierea istoriei lumii contemporane? Cum să las măcar o urmă a existenţei mele în sufletul celorlalţi? Cufundată în şirul nesfârşit al gândurilor, mă aşez pe o bancă şi deschid o carte. Aud un strigăt de ajutor în depărtare. Mă liniştesc când îl văd pe el lângă mine. Dar cine ar putea avea nevoie de ajutor într-un parc public? Cum de tocmai mie îmi este sortit să îi vin în ajutor? Ridic însă privirea şi observ cu surprindere că nu mă mai aflu în parc. Un masiv semeţ se conturează în faţa ochilor mei, un munte presărat de stânci scânteietoare şi mângâiat de singurătatea tăcerii. În vârful său străluceşte un giuvaier roşu, un astru ce se stinge încet, lăsând
urme pale pe bolta de un albastru adânc. Aerul cald de mai devreme devine unul tăios, pe măsură ce ne apropiem de poalele uriaşului.
            Observ atunci, ţinându-se de o stâncă, o fetiţă speriată de pericolul în care se află. L-am lăsat pe el pe pajişte şi am pornit să o ajut. Cu chipul ei rumen, datorită efortului pe care îl depusese, se întoarce spre mine. Percep în privirea ei că are nevoie de ajutor şi, cu puţin efort, reuşesc să o cobor de pe stânca colţuroasă. Îi ia câteva clipe să se liniştească aşa că, în acest timp, i-am analizat statura impozantă pentru că pare mult mai înaltă decât acolo sus. Căpuşorul fraged îi era acoperit de fire castanii într-o dezordine pe care nu o poate controla. Mâinile mici şi catifelate par perle mişcătoare dibuite cu grijă de mica străină. Parcă pluteşte pe pajiştea înverzită, iar ultimele nuanţe ale zilei îi luminează chipul senin. Pare o fantasmă, totuşi, atingerea ei caldă m-a convins că nu este aşa. Cel puţin pentru moment.
− Bună! Mulţumesc mult pentru ajutorul acordat. Mă bucur să te primesc în lumea mea... Şi îmi cer scuze pentru stângăcie.
− Sunt încântată că te simţi bine. Avem fiecare dintre noi defecte. Aşa că nu e nicio problemă. Dar aş putea şti totuşi unde mă aflu? spun eu total dezorientată în acel cadru feeric, dar în acelaşi timp atât de singuratic, încât în urechile mele încă mai răsuna sunetul viorii de pe stradă.
− Te afli în lumea mea.
− Şi care este numele acestei lumi? Mi se pare extrem de diferită faţă de locul în care eu trăiesc.
− Sigur că e altfel. Te afli în lumea unui adolescent. Odată ce ai intrat aici, nimic nu mai este la fel.
− Atât de pustie este lumea unui adolescent?
− Nu e deloc pustie. Trăiesc înconjurată de înaltul visurilor mele adunate pe un munte, pajiştea aceasta e libertatea mea, liniştea mă ajută să meditez asupra destinului uman, soarele mi-e călăuză pe drumul denivelat al vieţii, iar râul răcoros de munte îmi încântă urechile cu muzica lui murmurată.
− Dar iubirea? Nu simţi nevoia unui prieten?
− Prieten mi-e licuriciul călător în noapte şi roua florilor ce vesteşte dimineaţa. Mi-e prietenă muzica ce îmi alină sufletul în vreme de restrişte, gândul pe aripile căruia pot zbura oriunde şi oricând. Iubirea? Iubirea se află peste tot în jurul meu, oriunde în sufletul meu. Am adunat iubire în suflet şi o împărtăşesc naturii blânde. Cerul mi-e povaţa, iar codrul, cămin călduros.
− Şi părinţii tăi?
− Eu nu mai am părinţi. Lor le-au luat locul cerul şi marea. Ei mă ocrotesc şi mă îndrumă când am nevoie.
− Cu toate acestea...
− Cu toate astea, sunt deosebit de neîndemânatică şi sunt închisă în propria lume. Sunt în acelaşi timp departe şi aproape de ei. Ştiu că îmi semeni foarte mult. De aceea eşti acum aici.
− Dar de unde mă cunoşti?
− Eu cunosc toţi adolescenţii. Le cunosc firea şi modul de a gândi, le ştiu frământările interioare şi vibraţiile sufletului tânăr. Ei sunt stelele călătoare pe cerul înceţoşat al vieţii şi au nevoie de îndrumare. Iar eu sunt Steaua Nordului.
Ascultându-i vorbele, uit de fratele meu şi mă liniştesc când îl zăresc lângă mine. A început să se joace în linişte cu o păpădie gălbuie, smulsă dintre sutele de păpădii ce acopereau pajiştea.
− Mă bucur că l-ai luat şi pe el. E un izvor de puritate şi lumină. E curcubeul ce răsare atunci când nu mai rămâne nicio urmă de speranţă.
Rămâne câteva clipe pe gânduri, apoi începe pe un ton jucăuş:
− Dar poate te întrebi ce s-a întâmplat astăzi... Să ştii că aveam un alt plan prin care să te chem, chicoti ea suav.
− Ce-i drept, m-am cam speriat. Mă întrebam cine ar putea avea nevoie de ajutorul meu. Credeam că sunt prea neînsemnată pentru a putea contribui la salvarea vieţii cuiva.
− Fiecare persoană e importantă. Fiecare participă la scrierea istoriei şi la înfrumuseţarea lumii, dar în moduri diferite pentru că avem personalităţi distincte.
             Până la urmă, are dreptate. N-ar mai trebui să privesc totul lamentabil. N-ar trebui să mă mai desconsider atât de mult, ci să privesc frumosul care mă înconjoară. Ea asta face, în ciuda atâtor inconvenienţe: transformă un loc singuratic într-unul încărcat de sentimente şi mister, îşi făureşte prieteni, creează o lume numai a ei pe care nimeni nu o poate invada ori distruge. Este imună la orice şi la oricine. Sensibilitatea ei nu se lasă trădată, deşi am identificat-o imediat. E un adolescent. La fel ca mulţi alţii.
− Te-am pus pe gânduri, nu-i aşa?
Ochii ei mari mi-au fixat privirea într-o strânsoare inexplicabilă de unde nu mă mai puteam desprinde nici cu cel mai straşnic efort al muşchilor feţei. Ştia răspunsul, aşa că nu i-am mai spus nimic în legătură cu acest subiect.
− Dar care este numele tău?
A păstrat câteva minute privirea fixă asupra unui stol din depărtare, apoi s-a întors uşor spre mine, spunându-mi blând:
− Tu care ai vrea să fie?
Răspunsul ei m-a derutat.
− Atunci ar fi trebuit să întreb dacă ai un nume...
− Sigur că da. Am câte un nume pentru fiecare adolescent. Fiecare mă numeşte după propriul plac. Pentru unii sunt speranţă, pentru alţii iubire sau un imbold pentru a descoperi lumea...
− Şi pentru mine...?
− Descoperirea propriului rost în viaţă. Ai venit aici dezorientată şi lovită de nedreptatea vieţii şi te vei întoarce un alt om. Nu mai eşti tu, cea de odinioară.
Întunericul serii acoperea cu o mantie neagră acea lume adolescentină. Sufletul mi-era apăsat de o povară nemaiîntâlnită până atunci, parcă un roi de fluturi plana cu mişcări haotice în interiorul meu. Deschid ochii şi sunt din nou pe banca uzată din parcul înverzit.
Nu îmi rămâne decât să pornesc din nou alături de frăţiorul meu, atât de liniştit de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar chiar nu s-a întâmplat. Ea încă este alături de mine...