„Nu vezi? Nu înţelegi? Nu cauţi unde trebuie!”, spune femeia îmbrăcată în alb, apropiindu-se ameninţător de mine. Nu înţeleg ce vrea să spună şi mă lipesc tot mai tare de colţul peretelui, spre care mă tot împinge de ceva vreme. Nu am unde să mai fug şi trebuie să o ascult. Se uită la mine cu ochii ei de gheaţă, atât de expresivi, totuşi. Citeşte, cu siguranţă, în ochii mei, frica. Îşi dă seama că nu înţeleg şi, totuşi, insistă. „Lasă-mă să plec! Nu ştiu ce vrei de la mine! Nu ştiu la ce te referi!”, îi tot strig, sperând că în fine mă va lăsa să plec. Mă aţinteşte cu privirea ei şi mă face să mă simt încătuşată. Ochii ei atât de frumoşi se umplu de lacrimi. „Încearcă... încearcă să înţelegi!...” spune ea printre suspine. „Tu încă mai poţi înţelege... încă mai poţi!” Apoi, închide ochii şi îmi este frică de ce are să urmeze. Face un pas spre mine, iar eu vreau să ţip, când...
             Mă trezesc brusc. A fost doar un vis. „Uh!” Cine este femeia care apare în visele mele? Ce vrea să înţeleg? Mi-ar plăcea să meditez mai mult la asta, dar trebuie să mă pregătesc pentru şcoală. Dau repede pătura la o parte, dar, când simt frigul, o trag din nou pe mine. Ce zi friguroasă!
Este din nou iarnă. Nu-mi place acest anotimp lipsit de viaţă! Îngheaţă totul, oferind, poate, naturii obosite, răgazul să tot arate ce poate. Alb! Parcă ar încerca să se opună culorii pe care noi o asociem morţii. De ce o fi iarna albă?
– Mamă, nu vreau să merg astăzi la şcoală!
– Nu te mai plânge şi deschide fereastra să se aerisească puţin camera!
Să deschid fereastra? Nici nu vezi bine afară de cât este de îngheţată şi mama mă pune să o deschid?! Să intre tot frigul în casă? Nu, nu, nu! Asta nu se va întâmpla!... Dar se întâmplă, totuşi… O suflare îngheţată – aproape vizibilă – mă loveşte pe neaşteptate. Mama a deschis fereastra. O închid bine la loc şi cu tragere de inimă mă schimb şi pornesc pe drumul… cunoaşterii.
Cum deschid uşa blocului, vântul necruţător mă salută ironic, de parcă ar fi ştiut că în acel moment îmi doresc din toată inima ca el să fie în altă parte. Oftez şi păşesc tristă prin zăpada înaltă de câteva palme. „Ah, acum aş putea fi acasă, sub pătura călduroasă, la adăpost de frig... Şi iată-mă, totuşi afară, colindând nămeţii! Ce poate fi mai rău?”
           Ca un răspuns la întrebarea mea, vântul se înteţeşte,  suflând orice obiect aflat într-o poziţie verticală. „Asta îmi aduce aminte de orele de ştiinţe”, îmi spun eu zâmbind. Fără să-mi dau seama, vântul se mai îmblânzi, iar acum începu să ningă. „O, perfect! Acum o să ajung o poveste nemuritoare, îngropată sub nămeţii de zăpadă.” Perfect... Perfecţiune... Ce cuvinte abstracte! De ce or fi încercând ştiinţele atât de mult să le definească? Meditând la… perfecţiune şi mergând mecanic, aşa cum fac oamenii când sunt absorbiţi de gândurile lor, observ câţiva fulgi de nea în părul meu. Mă opresc uimită şi îmi aţintesc privirea goală spre cel mai apropiat fulg de zăpadă pe care îl pot vedea clar. Ridic mâna spre cer şi aştept ca un fulg să se aştearnă în palma mea. Apoi o cobor şi pe mănuşa mea gri văd câteva picături de apă cristalizate. Atât de mici, dar construite în detaliu, simetric. Nu se aseamănă în totalitate între ei, dar fiecare este perfect în felul său.
         Revin la realitate, de parcă tocmai aş fi fost fulgerată. Cineva trece pe lângă mine, se uită lung şi scutură din cap. S-o fi întrebând de ce stau aşa amorţită sau dacă sunt întreagă la minte. Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi sau vorbind la telefon, cu toţii complet indiferenţi la ce se întâmplă în jur. Oare nu-şi dau seama? Oare chiar nu văd? Sau nu au timp să se oprească pentru câteva secunde? Un domn îmbrăcat elegant şi cu servietă în mână trece grăbit pe lângă mine, aproape împingându-mă la o parte. Calcă în picioare, apăsat, noua mea descoperire. Pe moment, îmi vine să strig după el şi să-l întreb cum poate fi aşa de indiferent, dar apoi mă gândesc că poate ceva extrem de urgent îi abate atenţia de la ceea ce mie mi se pare important. Oare toţi oamenii au de rezolvat treburi atât de urgente? Este omenirea într-o stare atât de tragică, încât să nu avem timp să ne oprim să privim cu atenţie în jur?
În palma mea sunt acum mult mai mulţi fulgi. Mă aşez în genunchi, în zăpadă, şi cu ambele mâini o adun şi o ridic să o văd mai bine. Atâţia fulgi constituind un tot unitar!... Atâţia fulgi care se aruncă din înalturi pentru a spune omenirii ceva... Atâţia fulgi acum, atâţia au fost şi altă dată, poate chiar mai mulţi. Şi încă vor mai fi. Atâţia fulgi aproape invizibili care vin şi se unesc în ceva mai mare decât noi. De-ar fi aşa şi omenirea...
           O femeie, trecând pe lângă mine şi văzându-mă în genunchi, se opreşte şi mă întreabă dacă mă simt bine. Dacă mă simt bine? Mă uit la ea atât de ciudat şi cu o expresie atât de neobişnuită în ochi, parcă rugând-o să înţeleagă, încât, speriată, se îndepărteză. Oare chiar nu vede?
Fulgii sunt tot mai mulţi. O lacrimă se prelinge pe obrazul meu îngheţat. Este o lacrimă a fericirii, o lacrimă a înţelegerii, o lacrimă a cunoaşterii. Tocmai am descoperit ceva de mult pierdut. Am fost oarbă la ceea ce natura voise să-mi arate şi surdă la ceea ce voise să-mi spună. Atâta timp am trăit în orbire şi surzenie, încât cunoaşterea mă copleşeşte pe moment.
Mă ridic în picioare, iar lacrimile devin amare. Oamenii caută perfecţiunea şi absolutul aiurea, dar nu văd ceea ce este atât de evident, de aproape de ei. Stau închişi în laboratoare, încercând prin experimente să facă mai mult, să atingă perfecţiunea şi se rup de adevăr, de adevărul perfect care sălăşluieşte pe Pământ încă de la începuturi.
           Oamenii privesc, dar nu văd. Văd, dar nu înţeleg. Înţeleg, dar nu le pasă. Oamenii au reuşit să descopere lucruri noi, dar le-au uitat pe cele vechi. Au urcat pe scara evoluţiei, dar au uitat de unde au plecat. Au reformulat definiţia perfecţiunii cu nişte cuvinte pe care nici ei nu le mai înţeleg. Cât despre mine, mi-am creat propria definiţie pentru perfecţiune: Perfecţiunea este un fulg de zăpadă care se aruncă de bună voie în infinit, pentru a sfârşi prin a fi călcat în picioare de indiferenţă.