Reductia | Introspectii

Reducţia fenomenologică şi alteritatea creatoare

Georgiana Ingrid Stoleru

,,Cine nu iese din eu, n-ajunge absolutul şi nu descifrează nici viaţa."- Constantin Brâncuşi

     Studiul actual își propune definirea fenomenului cunoscut în hermeneutica literară sub numele de criza identității, prin definirea relației de interdependență dintre acest concept și cel de alteritate alienantă, fundamentat pe baza perspectivei freudiste a scindării eului creator. Aportul original al dezbaterii este corelat cu definirea tematică a prezenței celuilalt în propria conștiință (Coșeriu), în calitate de imagine narcisistă, o dedublare romantică, ce permite dezvoltarea dialogului sub forma sa interioară. Însăși această analiză a concepției lui Coșeriu despre alteritate produce o clarificare și o nuanțare, ce se apropie elocvent de ideea centrală a perspectivei proprii, în esența sa integralistă. Astfel, printr-o exacerbare a subiectivității, alteritatea poate fi interpretată ca fiind asumată sau suspendată în literatură, ceea ce presupune renunțarea la închiderea în cercul strâmt al individualității, la instabilitatea și efemeritatea eului empiric și în consecință, salvarea umană prin reintegrarea în Brahman, sau, altfel spus, prin regăsirea în eul profund al scânteii divine, existente și în sinele lui Jung. Ca o consecință a conștientizării finitudinii existenței, a condiției omului precum ființă întru moarte, asemenea concepției lui Heidegger, alteritatea creatoare presupune ieșirea din empiricul iluzoriu și reintegrarea în Absolut, prin scufundarea în sinele profund, ce întemnițează sâmburele de eternitate. În acest sens, spre deosebire de metafizica indică, orientată către izbăvirea prin artă, filozoful german nu acordă umanității nicio șansă de a depăși tragicul final, ceea ce conferă omului, mai ales creației sale, demnitatea de a-și făuri un anti-destin, prin reintegrarea în Absolut.
     Este important de consemnat, totuși, faptul că poeții și chiar criticii au realizat ponderea limbajului în ceea ce privește limitele și posibilitățile, astfel încât percepția colectivă s-a cristalizat într-o idee interesantă, formulată de Paul Celan, conform căreia, poemul tinde către celălalt, caută și se dedică unui interlocutor . Acest aspect este subsumat alterității asumate de subiectul absolut, dialogului interior al eului profund cu sinele său, însăși opera devenind o formă de gândire a trecerii întru eternitate, a transcendenței. Percepându-se parte a Întregului, eul liric ilustrează relația de inter-dependență în raport cu Celălalt, racordându-se în consecință, la un timp al genezei sufletului românesc, cu fatalismul său funciar ilustrat de baladele Meșterul Manole și Miorița, în cadrul cărora identitatea este subsumată autoconservării în sinele originar, în vederea valorificării unor valori creștine colective. Sentimentul de plenitudine, provenit din revelațiile lumii, definește ceea ce Mihai Cimpoi numește tragicul fără lacrimă, apartenența la Tot, asigurându-se în această manieră, perpetuarea actului demiurgic. În cadrul acestei viziuni, finitudinea existenței nu degradează omul însuși, ci perisabilitatea care îl înconjoară, oferind independență spirituală persoanei ce se înființează în plenitudinea valorilor sale creștine. Astfel, moartea pustiește individualitatea biologică autonomizată, eliberând posibilitățile existențiale ale umanității.
   Explorarea fenomenologică a morții celuilalt implică, în mod inerent, o tentativă de recunoaștere a teritoriului pe care finitudinea o presupune și în consecință, specificitatea caracterului fenomenal care ni se livrează și ne este accesibil din acest punct de vedere. Pentru o înțelegere plenară a acestei teme, precum un indiciu al alterității creatoare, se impune necesitatea organizării interne a fenomenului și explicitarea funcțiilor momentelor sale constitutive, ceea ce implică o structură etajată și ierarhizată: spre exemplu, o determinație esențială a opticii heideggeriene din Sein und Zeit, referitoare la acest aspect, este auto-interogarea asupra morții unui celălalt neutru și posibilitatea completitudinii sale, pornind de la frontalitatea unui Tu. Se remarcă aici relația care se realizează între temporalitatea celor doi oameni, întrucât, în măsura în care ei au stat unul în fața celuilalt, și-au asumat ireductibila alteritate într-un mod nefalsificat, astfel încât s-a instituit conceptul de „noi”, ceea ce trasează valențe de co-apartenență ideii de alteritate creatoare.
   Revenind asupra teoriei artei incluse în cea a marelui flux doctrinar al teoriilor comunicării, aceasta devine subiectul absolut, sub semnul căruia scriitorul își exprimă, în vederea împărtășirii, durerea sa strict personală; acestui subiect absolut îi lipsește dimensiunea alterității, prin excelență proprie limbajului, întrucât el presupune comunicarea cu cineva, dimensiune ce nu poate lipsi niciodată din limbaj, pe când în artă lipsește în mod necesar (Eugen Coșeriu). Detașarea de subiectivitate ca primat ale gândirii și existenței (Cogito, ergo sum) echivalează cu depășirea discrepanțelor dintre Eu și Celălalt, statuând această alteritate originară precum o orientare a eu-lui către un alt eu, întrucât, în cadrul filosofiei lui Martin Buber, se vorbește despre un „tu înnăscut” al fiecărui eu, aspect sugerat prin intermediul structurii orice om este, așadar, menit unei relații cu altul .
O ipostază a acestei evadări din sfera individualității, definită de către Lévinas, precum aspirație convertită în necesitate, este reprezentată de posibilitatea convertirii în celălalt, pe fondul unui transfer de identitate: în cadrul unei însemnări antice, se menționează lupta lui Pir Sultan Abdal Ibrahim Aslanoğlu (sub forma a cel puțin șase sultani), cu scopul detașării de amenințarea anonimității și a reafirmării dorințelor: moartea unuia, ca victimă a persecuției umane, echivalează cu desemnarea în funcție a altuia și implicit, continuarea luptei, ceea ce concretizează o forma de alteritate, întrucât personajul era în esență același, indiferent de cine îi purta veșmintele. Dacă acesta definește relația duală ca eveniment ontologic, exprimat lingvistic prin perechea verbală Eu - Tu, filosoful american Ch. S. Peirce susține relația de interdependență dintre identitatea proprie și relațiile cu ceilalți , ceea ce a condus la întemeierea unei semiotici de o copleșitoare răspândire. Conform studiilor realizate de Jung, se remarcă discrepanțe majore în maniera în care se fundamentează conștiința geniului copilului, prin identitatea împărtășită cu părinții, sau prin transformare acesteia.
Ideea la care doresc să fac trimitere în cadrul acestui paragraf este cea referitoare la accentuarea sentimentului feminității, prin contrast cu alteritatea de esență a bărbatului. Întrucât am remarcat numeroase opere, ale căror tematică gravitează în jurul ideii de alteritate creatoare în literatura feminină, se impune o mai bună înțelegere a acestor concepte specifice, în vederea integrării lor în cadrul studiului actual. Aceasta suferă o modificare considerabilă în direcția identității, simultan intrării psihanalizei freudiene în câmpul literaturii, oferind operei idealul atingerii în imaginar a dorinței intangibile în real. Din acest punct de vedere, sinele este văzut într-o postură răzvrătită lumii, iar textul literar devine complementar scriitorului, implicat fiind în încercarea interpretativă, critică, de a experimenta fictivul imaginat de către celălalt, ceea ce pune în evidență destinderea resorturilor alterității creatoare sub semnul intervenției feminine și a psihanalizei în procesul artistic pe care literatura îl presupune.
Eul creator se transformă în și prin opera sa, preocupându-se de actul de conștiință care se dezvăluie, în varietatea fluctuațiilor sale, ceea ce atrage atenția criticii tematice, axate cu preponderență asupra fenomenologiei. Psihanaliștii eului își construiesc teoria pe baza ideii lui Freud, conform căreia psihanaliza este un instrument, ce permite eului accederea la o cucerire progresivă a identității: astfel, eul social reușește să impună limite identității. Pe baza acestor considerente, se poate construi paradigma scrisului feminin, în cadrul căreia se încadrează și jurnalul intim, ce este adaptat fără dificultate șabloanelor construite de critică pentru literatura feminină a epocii interbelice. Jurnalul, rezultat al unei reverii, respiră prin porii feminini, întrucât eul diarist, respectând clauza confidențialității, se sustrage materialității, în vederea purtării unui dialog cu sine și cu lumea, guvernată de anima, ceea ce îi trasează lui valențe ale identității în raport cu societatea. Situat din punct de vedere al conținutului ideatic între exercițiu stilistic, mărturisire, mărturie, clipă de viață și destin, jurnalul intim mijlocește o întâlnire cu un celălalt cu multiple chipuri, o definire a identității eului creator prin alteritatea lumii. Căutarea acestei alter identități conferă scriiturii intimism, imprimă fragmentarism, generate în esență, din trăirea intensă a căutării, iar analizele psihologice minuțioase, pasajele descriptive marcate de lirism încadrează textul în paradigma scrisului feminin.
Disponibilitatea noastră anagogică este cea care permite în ultimă instanță acțiunea pozitivă a unei alterități totale, atât asupra substanței ancestrale a umanității, cât și asupra esenței domeniului literar. Un exemplu concludent din acest punct de vedere este reprezentat de cel al lui Friedrich Hölderlin, care, deși se remarcă printr-o operă marcată de un romantism viu, suferă începând de la vârsta de treizeci de ani de schizofrenie, ceea ce determina transferul poemelor admirabile către un personaj delirant, pe nume Scardanelli. În condițiile în care tulburările conștiinței reprezintă cea mai intensă formă de alteritate creatoare, poetul este subsumat unor metamorfoze considerabile din punct de vedere stilistic.
Veridicitatea și ficționalitatea se subsumează unei cauze comune, respectiv înființarea prin alteritate, revigorarea resorturilor interioare, a valențelor latente, tăinuite sub semnul unor perioade temporale decadente. Cronotopul anterior menționat se referă la sustragerea de la domeniile cunoașterii și subzistența sub forma nevoilor brute, materialiste și barbare, o cultură manifestată spontan prin intermediul unor fenomene de imitare, ceea ce conduce la ideea colectivă, conform căreia însăși barbaria este alteritatea culturii; totuși mecanismul negativ în integralitate, ce determină involuția din punct de vedere spiritual este declanșat, precum afirma Hegel, doar în momentul în care cultura se comportă „ca spirit înstrăinat de sine”. Din acest punct de vedere, se remarcă faptul că filozofia nu contestă capacitatea creatoare a alterității, abilitatea sa de a media climatul dintre domeniul social si cel individual, identitar.
În anii ’80 ai secolului trecut, M. Eliade ilustra necesitatea acceptării alterității, în vederea urmării unui traseu evolutiv al conștiinței si a orientării mentalităților occidentale către nivele superioare. Spre exemplu, premisele unui dialog interreligios preced și contribuie la reactivarea identității naționale și europene, elementele constitutive ale diferitelor confesiuni manifestând complementaritate. În esență, comunicarea Adevărului nu este apanajul unei anumite religii, a unei anumite identități naționale, astfel încât dialogul interreligios și „noul umanism” aduc în viziunea publică impactul alterității creatoare, în ceea ce privește înțelegerea propriului drum cu ajutorul celuilalt.
Prin extrapolare simbolică pornind de la premisele anterior menționate, se poate formula o ipoteză privind chiar dialogul inter-civilizațional și esența ultimă a întâlnirii cu celalalt. Desigur, procesul aparent de globalizare nu asigură securitatea economică, legislativă și culturală, în vederea formării unei civilizații unitare, însă mișcările fundamentaliste, conflictele interetnice și diferențele lingvistic-culturale pot fi diminuate printr-o toleranță dozată, alături de motivația cunoașterii diferitelor atitudini spirituale. Cu adevărat semnificativ este faptul că în spatele puterilor politice, aflate la conducerea societății contemporane, există grupuri de intelectuali specializați în ceea ce privește studiul comunităților exotice, necreștine. Acest aspect a fost tratat de Alexandru Paleologu, prin studiul privind blocarea dialogului dintre politicienii americani și cei pregătiți în ceea ce privește civilizațiile balcanice sau cele islamice.
Adoptarea valorilor europene reprezintă un aspect analizat inclusiv de Marino, al cărui revers era reprezentat de spiritul critic, manifestat bidirecțional, dinspre mediul european către cel autohton sau invers, ceea ce echivalează cu procesul pe care sociologul francez Jean Baudrillard îl numește drept „eliziunea Altului, acțiunea de a-l reduce pe Altul la Celalalt”; cu alte cuvinte, se concretizează într-un mediu critic, o operație de uniformizare și de negare a individualității celui care încearcă sa se diferențieze. Astfel, asumarea unei alte identități este analizată dintr-o perspectivă constructivistă, incertă, ilustrând necesitatea toleranței față de conceptul de alteritate și influențele sale pozitive în realitatea imediată sau cea mediată.
Lévinas tratează cu o deosebită finețe aceste ipostaze ale întâlnirii cu Altul din perspectiva unei crize a conținutului redundat, astfel încât esența spiritualității se dorește a fi definită în raport cu proveniența ancestrală, totalitatea transcendentă și orientarea către viitor, către instrucție și schimbare. Dintr-o perspectivă de simultaneitate interșanjabilă, conexiunea teoretică a conținutului substanțial din lirica blagiană cu starea de spirit definibilă prin dizolvarea identității în Unul-Tot, ca mijloc de salvare predicat de înțelepciunea indiană, reprezintă un motiv elementar al universului de gândire blagian. Astfel, eul expresionist, ca eu scindat, își valorizează cu precădere multiplicitatea manifestărilor, diferențiate prin interferența laturilor mioritice, a unei liniști goetheene și nu în ultimul rând, al refuzului angoasei heideggeriene. Asemenea lui Eminescu, Blaga nu este cutremurat de grija exacerbată a integrității individuale, ca valoare axiologică, ceea ce determină în consecință, absența inhibițiilor dramatice, a scindării elementelor solitare și a limitelor tranșante între eu și non eu.
Opoziția identitate vs. alteritate domină structura tripartită a persoanei, astfel încât alteritatea este divizată în alteritatea complementară (tu) și cea absolută (el). Aceste categorii abisale individuale converg în absolutizarea viziunii filosofice, conform căreia eterogenitatea se circumscrie unității. Astfel înțeleși eul blagian, cât și cel eminescian, se cantonează cu precădere condiția sufletului individual, căruia i se relevă natura sa de alteritate și de non alteritate față de sufletul universal (Tat twam asi): „În piept/ mi s-a trezit un glas străin/ și-un cântec cânta-n mine-un dor, ce nu-i al meu[...]O, cine știe-suflete-n ce piept îți vei cânta/ și tu odată peste veacuri[...]dorul sugrumat”. Remarcând înclinarea perspectivelor către metafizica indiană „sufletele individuale sunt reale, ele emană din Brahman, dar rămân unite și substanțial identice cu Brahman”, indologul Sergiu Al-George remarcă faptul că această soluție dogmatică postulată de Lucian Blaga regăsește sensul și adevărul ultim al sistemului Vedanta, spre care l-a condus „un anumit instinct filosofic înrudit aproape cu cel indian”. Chiar exemplul din propria-i creaţie lirică Soarele, lacrima Domnului, având în planul sensului, după cum afirma Mircea Borcilă, o structură comparabilă cu cea a unei sintagme predicative (*Soarele /este/ lacrima Domnului) este substanţial înrudită, din punct de vedere al modului de gândire, cu dialectica simbolului indian în perspectiva filosofică a gramaticienilor; imaginea oului ca metaforă preferată pentru a exprima trecerea de la Unul la Multiplu şi invers, era preluată de textele arhaice - unde revine neîncetat din Rgveda şi până în Upanișade - fiind unul dintre modelele de transcendere a tuturor opoziţiilor. În contextul metafizicii indice, se admite faptul că în contextul universului poetic al aceluiaşi ciclu În Marea trecere, suferinţa derivă nu din pierderea identităţii, ci tocmai din integralitatea acesteia, ipostaziată în Divinitate, care este „mută, neclintită identitate [...]” (Ibidem), postura de perfectă închidere în sine care „nu cere nimic”, „nici măcar rugăciunea mea” (Psalm).
În cadrul unei conferinţe privind promovarea creştinismului în contextul antropozofiei, Rudolf Steiner evidenţiază existenţa alterității, precum o problematică general umană, generată de refuzul de a depăși cadrele confesionale şi nu în ultimul rând, de teama faţă de dimensiunile suprasenzoriale, imponderabile ale existenţei şi constituţiei omeneşti. În acelaşi context, psihanalistul Jacques Lacan şi filosoful Emmanuel Lévinas afirmă faptul că prin atacarea celuilalt şi prin delimitarea de acesta se urmăreşte conturarea propriei identităţi: în procesul de afirmare, se derulează un fenomen de proiectare asupra celuilalt a propriilor temeri, sub forma unor însuşiri negative. Cu alte cuvinte, confruntăm o mişcare compensatorie la nivel sufletesc inferior, în vederea identificării cu un nivel superior, către care tindem. Spre exemplu, în cadrul acţiunilor Societăţii Thule (Thule Gesellschaft) şi a grupului Moştenirea strămoşilor (Annenerbe), prin intermediul cărora s-au modelat teoriile şi s-au cercetat ideile ce au stat la baza concepţiei rasiste a naţional-socialiştilor şi a concepţiei războinic-cavalereşti a trupelor SS, alteritatea creatoare s-a manifestat propagandistic, distructiv, exclusivist, criminal. Cu alte cuvinte, celălalt era atât dușmanul care trebuia nimicit, cât şi idealul utopic către care s-au îndreptat strădaniile. Se remarcă faptul că pe aceasta treaptă de dezvoltare a fiinţei umane, salvarea constă în abilitatea de a gândi empatic, de a manifesta permeabilitate la fenomenele spirituale. În plan moral, aceasta s-ar traduce prin necesitatea dispoziţiei către confruntările de ordin spiritual, cu scopul dezvoltării imaginative, inspiratorii și intuitive sau după cum afirmă Marie Steiner în prefaţa volumul Creştinismul esoteric şi conducerea spirituală a omenirii , acest proces înseamnă depăşirea creatoare a mecanismelor constructive ale stărilor de alteritate.
În mod simultan, posibilitatea de a exprima în dimensiune logică analogia/dizanalogia antinomicei relaţii identitate vs. alteritate, poate fi concepută din perspectiva simultaneităţii în veşnicie a contrariilor, printr-o serie de opoziţii disjunctive, ce se apropie de ambiguitatea alteritate-nonalteritate. Structura poetică blagiană „sieşi străin” sugerează în raport cu aspectele menţionate anterior, contragerea acelei opoziţii, a despicării sinelui în stranietatea diferenţei non-sinelui, sub semnul unor intimităţi şi comuniuni simbolice. Ca stare interioară, concepută din punct de vedere psihologic, sintagma citată poate fi integrată coexistenţei binare a paradoxiei dogmatice teoretizate de Blaga, fiind diferită totuşi de conceptul numit coincidentia oppositorium. Cu alte cuvinte, poetul devine un alter-ego, care se divide şi se destramă, plurivocizându-se, astfel încât tinde spre impersonalitate, sub semnul unei anomalii, a confuziei, a genialităţii şi nebuniei.
Scindarea eului în alter-ego a implicat totuşi, conştiinţa unei alte personalităţi, fiind receptată de critică, printr-o gravă semnalizare a derapării în domeniul alienării, însă existenţa într-o persoană a unor personalităţi multiple este astăzi considerată o dereglare de ordin psihic, confirmând ceea ce lirica blagiană demonstrează, referitor la scindarea nealienantă, salvatoare a eului creator.
   În concluzie, postularea pierderii de sine a poetului în creațiile lui Blaga, este identificată prin sublimarea legăturii cu substanța divină, în cadrul cărora, Dumnezeu, întristat de renunțare, care înființează toată lumea “c-un gest tomnatic” poate fi identificat cu entitatea din cadrul structurii Un zeu când cântă[...]/ El își destramă-n vânt ființa toată (Unde un cântec este). Astfel, universul interior al persoanei creatoare este asimilat în nemărginirea Brahmanului, a plenarei și ireductibilei alterități, cu adevărurile ei inconștiente și cu simultaneitatea de indici ai personalității, reconstituiți poetic sub semnul adevărurilor mitice. Se justifică astfel, notele esențializate ale lui Antonio Spadaro, conform cărora tendința poeziei spre un interlocutor posedă “un iz clar teologic”, supralicitând posibilitatea de gândire a transcendenței, a scufundării în sinele profund, unde zace sâmburele de eternitate întemnițat în noi. Poemul îndreptat către Celălalt, sufletul ca întruchipare a Absolutului, detașat de empiricul iluzoriu prilejuiește o izbucnire inerentă și expresivă a adevărului finitudinii existenței, oferind valențe artistice alterității creatoare. Sub semnul exegezelor actuale, umanitatea se transpune în sinele profund al Universului, într-o încercare izbăvitoare de renunțare la cercul strâmt al individualității și în consecință, la efemeritatea eului empiric.

Bibliografie

Al-George, Sergiu, Limbă și gândire în cultura indiană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Al-George, Sergiu, Arhaic și universal, Editura Eminescu, București, 1981
Blaga, Lucian, Trilogia cunoașterii, Editura Humanitas, București, 1993

Buber, Martin, Eu şi tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

Marian, Rodica, Identitate şi alteritate. Eminescu şi Blaga, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005

Înapoi