Motto: „Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge şi li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie.” - Lev Tolstoi
                                                                                                                                                                 

           Literatura reprezintă un univers ideal prin care, în mod voit, fiinţa umană îşi exprimă cele mai adânci trăiri şi sentimente, în concordanţă cu ritmurile omogene ale vibraţiilor interioare, sperând să prindă aripi prin idealul cunoaşterii spre sferele atotcuprinzătoare ale răspunsurilor existenţiale. Acest corp solid care trăieşte prin suflul creator al cuvântului înseamnă mai mult decât o simplă ieşire din ritmurile năucitoare ale lumii profane, în plus, construieşte chiar miezul plin de înţeles al lucrurilor, însumând în mesajul ei o tendinţă de îndreptare a fiinţei spre un univers ce promovează puritatea şi perfecţiunea unor simţăminte profunde. O putem vedea adesea precum o oglindă ce reflectă iluziile şi idealurile lumii, dar dintr-o perspectivă total diferită, precum o ramă ce nu respectă conturul unei fotografii demult uitate. Devine astfel, în mod miraculos, o inimaginabilă colecţie care poartă în ea sentimentele şi mişcările lumii împletite strâns cu urme ale unei imaginaţii dătătoare de viaţă. Este o privire asupra lumii dinspre interior, din adâncul simţămintelor lumii, încercând mereu să explice dileme ale existenţei şi să aducă în faţa fiinţelor ce vieţuiesc sub soare nobleţea sentimentelor şi gândurilor omeneşti de pretutindeni. Literatura transmite şi sensibilizează, aşezând roua cuvintelor pe momentele care aduc în sufletul oamenilor o schimbare, care mişcă o rotiţă în acel imens sistem al simţămintelor în care aceştia, fiinţe vii, investesc ca şi cum ar fi o comoară de preţ ce nu poate fi înţeleasă sau preţuită de nimeni. Sunt valorificate momentele de extremă excepţie, când fiinţa, pusă faţă în faţă cu negura destinului, îşi pierde valenţele spirituale, renunţând parcă la credinţele în valori revelatoare, pentru a ajunge să preţuiască mai mult viaţa şi momentele în care cei dragi le sunt aproape.
        Romanele, mai ales, uimesc uneori prin simplitatea sentimentelor semănate în tumultul gândurilor, în libertatea, atotdomnitoare a sufletelor ce dăinuiesc sub cerul unei lumi contradictorii. În contrast cu agitaţia şi îngrădirea tot mai puternică a lumii exterioare, sufletele speră la zborul desăvârşirii şi simt în faţa destinului rece puritatea şi braţele întinse ale naturii care nu piere niciodată din universul închipuirilor şi trăirilor prin idealuri. Deşi această realitate devine tot mai accentuată, universul interior al finţei aspiră fără pregetare la împlinirea viselor din copilărie, la viaţa trăită prin porii liniştii şi ai singurătăţii, la învingerea acestui rău prin nobleţea gândurilor pure care speră numai la supremul echilibru, la o simplitate fără de care nu ar putea dăinui sub soare. Iar oamenii simt în moduri extrem de distincte nevoia de eliberare din prizoneriatul în care gândurile creeatoare nu pot răzbate, încât îşi găsesc scăparea în cele mai surprinzătoare ocupaţii, conştientizând că doar sincerele simţăminte îi pot ajuta să plutească pe norii împlinirii. Pornind de la aceste idei, romanele dezvoltă diverse teme care ilustrează o permanentă închidere a fiinţei în faţa lumii exterioare, o eliberare a simţămintelor din pura dorinţă de a schimba ceva în mersul lucrurilor. Mă gândesc acum, la ideea războiului, la imaginile crunte care ilustrează originea monstruoasă a acestui eveniment.           

           Deseori, în faţa unui astfel de moment, oamenii se gândesc doar la o latură politică sau economică a lui, adică o cauză exterioară, obiectivă, iar planurile ajung să fie structurate în funcţie de strategiile de luptă şi de interesele statului, dar privite politic, nu uman. Ceea ce face surprinzătoare literatura, este faptul că, adeseori construieşte imagini ale războaielor umane, unde nu conducătorii sau anii sunt importanţi, ci simţămintele cele mai pioase din sufletul celor care se jertfesc pentru un ideal. Finţele apar eroi în oglinda timpului, dorind să demonstreze impactul pe care durerea îl are asupra unui suflet plăpând şi nobil. Căci, din orice perioadă ar fi, un război a schimbat mereu, nu atât teritorii şi destinul unor popoare, cât perspectiva asupra vieţii a celor care au luat cu adevărat parte, cu toată profunzimea sufletului, la însemnătatea şi izbânda unei bătălii. Mai ales, apar primele umbre ale degradării fiinţei, armata fiind privită ca o legiune de onoare, dar care ajunge să fie un amestec de mizerie şi ură care înceţoşează sufletele libere în ascensiunea lor spre lumina vieţii.
           Observăm, mai ales, în primul volum al romanului lui Lev Tolstoi, Război şi pace cum fiinţa, ajunsă în mijlocul luptei, în miezul lumii unde se decide destinul unor popoare, visează să cucerească, să se afirme şi să îşi elibereze sufletul în tumultul luptei şi al victoriei. În primul rând, veniţi din rândurile unei societăţi total superioare, prinţii ajunşi în cercul armatei, deşi nu pot vreodată spera la un rang înalt în acest domeniu, visează la preluarea iniţiativei, la înfăptuirea unui gest demn de admiraţie pentru poporul pe care îl slujesc: „prinţul Andrei, simţind că-l îneacă lacrimi de ruşine şi de furie, sări de pe cal şi alergă spre drapel.[...] <<Iată, mi-a venit rândul!>>, îşi spuse prinţul Andrei, apucând drapelul şi ascultând cu plăcere şuieratul gloanţelor care, desigur, erau îndreptate asupra lui.” Acest tânăr, extrem de închis în faţa societăţii în care trăieşte şi care, având un tată deosebit de sever, nu se putuse bucura niciodată de mângâieri, simţea acum o eliberare a tensiunii interioare, o înfrângere odată pentru totdeauna a temerilor prin preluarea fără îndoială a iniţiativei şi a spiritului de conducere. El devine, cu drapelul în mână, simbolul unei naţiuni reînviate, care vrea să lupte şi să înfrângă, dar parcă ceva îi stă împotrivă, o putere atotdomnitoare care dă mereu dreptate unor alte popoare de sub soarele singur surâzător. Mai târziu, fiind rănit în timpul acestei goane fără oprire, are revelaţia întâlnirii naturii, a redescoperirii propriei lumi şi a simplităţii care ar putea fi atât de uşor folosită dacă războiul nu ar îngrădi malurile fără de sfârşit ale sufletului uman: „De ce oare n-am văzut mai înainte cerul acesta atât de înalt? Şi cât sunt de fericit că, în sfârşit l-am cunoscut! Da! Totul e zădărnicie, totul este amăgire înafară de cerul acesta fără margini. Nimic, nimic nu există înafară de el. Dar nici el nu mai este, nu există nimic înafară de tăcere şi repaus”. Este o imagine fără de contur a dorinţei arzătoare de a-şi lua zborul spre înalturile conturării finţei, spre libertatea gândului şi a mişcării în sfera creatoare a universului uman. Cum oamenii uită să se bucure de liniştea zilelor şi de uşurinţa aerului pe care îl respiră în fiecare secundă, atmosfera închisă a războiului şi universul cenuşiu pe care îl creează în jurul soldaţilor şi a atitudinilor lor devine un pretext pentru căutarea luminii, pentru îndreptarea privirii spre cerul mereu deschis al înţelepciunii şi libertăţii fără de sfârşit. Bineînţeles, tânărul care trăieşte această dorinţă de luptă şi izbândă nu este un soldat, ci un aghiotant, care a simţit că locul lui este pe câmpul de luptă, unde poate simţi durerile patriei sale, visând că ideile exprimate vor putea genera o nouă revoluţie, o schimbare majoră în cursul nefavorabil al luptelor împotriva francezilor. Se constată, în aceeaşi mare operă, nedreptatea şi poate defectul suprem al războiului, mecanismul său fiind asemănat deosebit de interesant cu cel al orologiului, prin ideea că, odată dezlănţuit, acesta nu mai poate fi oprit până la rezultatul final, iar părţile mecanismului la care mişcarea nu a fost transmisă stau neclintite şi impasibile până în clipa în care sunt şi ele angrenate. Ni se oferă aici imaginea centrată a unui nucleu energetic care îşi multiplică, încetul cu încetul, cercurile ajungând să acopere chiar cele mai concentrate energii ale universului, prin tehnicile care înstrăinează particulele esenţiale de lutul din care au luat naştere. Lumina unui astru nu mai poate pătrunde într-un astfel de univers, unde micile molecule, devin, la rândul lor, acoperite de ceaţa gândurilor şi a dezrădăcinării eterne. Să ajungi faţă în faţă cu cel pe care îl adori, dar în acelaşi timp  cel mai aprig dintre duşmani, aduce molecula la cea mai grea formă de existenţă, la dispariţia ei din conturul sferei existenţiale, la sfărâmarea însemnătăţii ei: „Privindu-l în ochi pe Napoleon, prinţul Andrei se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieţii, căreia nimeni nu i-a înţeles rostul, şi la nimicnicia încă şi mai mare a morţii, al cărei sens nimeni din cei ce vieţuiesc nu l-a putut înţelege şi explica”.
            Războiul reflectă pe materia fragilă a sufletului suferinţa fără de sfârşit a omenirii care nu ajunge niciodată să cunoască desăvârşirea pentru că nu recunoaşte adevăratul chip al adevărului şi al împlinirii sufleteşti a fiinţei. Ea îşi pierde astfel conturul, încercând să redescopere propria menire într-un univers marcat de haos şi nelinişte.
Traversând axa timpului până la cumpăna secolului următor, vom simţi apropierea unui cutremur al valorilor care ameninţă fără şovăire integritatea morală supremă a omului. Dacă nu am privi situaţia aceasta din perspectiva momentului actual, am putea spune că acele conflicte ce au urmat au marcat profund întregul secol trecut pentru că au purtat în ele lipsa umanităţii şi promovarea dezintegrării valorilor fiinţei. Poate că nu am putea înţelege situaţia prin care au trecut ţările din occident, însă ştim cu siguranţă cum a reacţionat sufletul propriei ţări atunci când zgomotele gloanţelor au spart liniştea pură a naturii trezite la viaţă. Situaţia a devenit mult mai complicată din punct de vedere cultural, dar mai ales al sentimentelor dezagreabile între naţiuni, căci, spre deosebire de atitudinea lui Napoleon care reacţiona imediat atunci când se ivea ocazia de a ajuta unul dintre răniţii inamici, noul conflict separă substanţa sufletului, iar o victimă ajunge să devină atât de neînsemnată, încât nici măcar semenii de acceaşi etnie cu el nu îl mai ajută să îşi recapete aripile zborului spre adevăr: „Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.”. Haos, dezordine, mizerie, frig, acţiuni fără finalitate, o gigantică învălmăşeală ce conduce spre moarte; aceasta e adevărata faţă a războiului pe care scriitorul român Camil Petrescu o prezintă în romanul său, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Viaţa devine, astfel, o continuă fugă de armele nefericirii, îşi pierde din esenţa ei de la începuturile timpurilor, varsă din valoarea etern creeatoare, oferind impresia că totul s-a schimbat sub imperiul timpului care sfarmă temeliile de pace ale lumii. Prin această spaimă semănată în rândurile celor care luptă, se insinuează o idee ce probabil stă la baza războiului: aceea de a-i înstrăia pe oameni de sentimentele lor, de a-i transforma în molecule rigide, care nu reacţionează atunci nici măcar atunci când o altă moleculă le ciocneşte învelişul puternic de electroni ai sentimentului uman. Pentru a observa veridicitatea acestui fapt, putem privi un răspuns eiberat din rândurile criticii literare: „ ...n-avem de-a face cu un reportaj despre război, ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragism grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, naive, hilare, grave...” ( G. Călinescu).
           Imaginea luptelor redă ideea nesfârşită de haos primordial, de univers în care totul se realizează sub imperiul instinctului, iar fiinţa umană nu mai apelează la însemnătatea esenţială a valorilor sufletului său, ci preferă să se lasă în voia noilor tendinţe sociale şi economice. De aceea armele, atât de periculoase vieţii umane, apar în război, pentru a ameninţa libertatea sufletelor agitate sub roua neclintită a cerului zămislitor. Dar universul interior simte, analizează şi trăieşte momente care îi deformează adevărata însemnătate: „Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim câţi mai suntem, mai ales acoperiţi de pământ şi fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca şi când ar fi căzut tâmpla cerului şi jumătate din privelişte s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.”. Scena aceasta creează aceeaşi impresie cu mişcarea dezordonată a unor molecule, care nu îşi pot găşi rostul alături de altele, din altă categorie. Soldaţii nu se pot vedea în acelaşi fel cu alte popoare, pentru că sentimentul de inferioritate e sporit de lipsa dorinţei de a-şi elibera gândurile creeatoare în faţa unei naţiuni străine, iar simţămintele nu pot străbate peretele solid al sentimentului de conflict social. Astfel fiinţa, moleculă dezrădăcinată, în genere, se opreşte în mijlocul haosului şi caută o putinţă de scăpare în înaltul cerului sau sub imperiul gândurilor fără de sfârşit.
           Războiul nu a fost niciodată considerat o creeaţie a cuiva, căci probabil a izvorât din sufletescul oamenilor, o cale sigură de a elibera ura şi mustrarea împotriva unei lumi neajuns de frumoase pentru aşteptările lor. Pregătirea unei bătălii e mai ales o împăcare cu tine însuţi, cu lumea aceasta pe care o sacrifici pentru o fâşie de libertate atotdomnitoare şi nu neapărat dorinţa arzătoare de a acumula o nouă glorie. Poate că în final literatura are dreptate atunci când spune că totul depinde de oamenii simpli care aprind fitiliul propriilor vieţi în atingerea idealului războiului, dar nu al războiului fizic, ci al bătăliei puternice care se dă în sufletul doritor de libertate şi bogăţie înfloritoare pentru că războiul rămâne în esenţa lui un fenomen cosmic care subliniază legătura puternică dintre om şi universul creeator.

         Bibliografie

​
         Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982

         Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (volumul II), Editura Agora, Bucureşti, 2012
         Tolstoi, Lev Nikolaevich, Război şi pace (volumul I), Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2011