Pe urmele poetului | Introspectii

Pe urmele poetului (percepţii afective)

Alexandra Nistor

„Viaţa privită de la început ne pare foarte lungă, dar privită de la sfârşit ne pare foarte scurtă”, declară Arthur Schopenhauer. Potrivit aceluiaşi filosof de origine germană, „fericirea noastră depinde de ceea ce suntem, iar nu, cum se crede de obicei, de ceea ce destinul ne hotărăşte”.

Fiecare om primeşte un bilet spre o destinaţie necunoscută şi se îmbarcă într-o temerară călătorie pe valurile primejdioase ale vieţii. Drumul este un complex de sentimente contradictorii, presărat cu suişuri şi coborâşuri, lacrimi şi zâmbete, raze luminoase de speranţă şi stropi de ploaie, iubire şi durere. Şi toate pentru ce? Ce se găseşte la finalul călătoriei dacă destinaţia rămâne mereu un mister? Realitatea cotidiană este adeseori nemiloasă şi încearcă să înlăture partea sensibilă a fiinţei umane, să-i ruineze aspiraţiile, idealurile şi gândurile frumoase. Cei laşi părăsesc deznădăjduiţi vasul şi preferă să ducă o viaţă liniştită, departe de sunetul asurzitor al valurilor, dar la finalul călătoriei descoperă că viaţa lor nu are substanţă şi culoare, iar visurile au fost înlocuite de regrete. Cei curajoşi îşi menţin intact zâmbetul pe buze, continuă să înfrunte piedicile şi dificultăţile şi luptă pentru a se bucura de cât mai multe zile însorite. Ei devin stăpânii propriului destin şi deznodământul călătoriei rămâne o alegere liberă. Indiferent din ce categorie face parte, fiecare om îşi trăieşte iniţial visurile într-un univers lăuntric, unde are posibilitatea să se refugieze, măcar pentru o scurtă perioadă de timp, de semenii săi şi să se concentreze asupra propriei persoane. Sentimentele sunt structurile de rezistenţă ale spaţiului imaginar, iar fiecare experinţă căpătată în viaţă construieşte, cărămidă cu cărămidă, ceea ce omul ajunge la sfârşitul călătoriei sale.

Cei înzestraţi cu talent şi dăruire îşi proiectează acest univers interior prin intermediul artei. Scriitori, muzicieni, pictori, sculptori, dansatori, actori, regizori- toţi reprezentanţii celor şapte Arte Universale îşi transpun concepţiile în creaţii de o unicitate şi de o frumuseţe incontestabilă. Artiştii nu numai că lasă generaţiilor următoare o valoroasă moştenire culturală, ci, mai ales, trasează diagonalele propriilor sentimente printr-o introspecţie lucidă asupra vieţii psihice personale. La lumina plăpândă a câtorva lumânări de ceară, invocând, asemenea grecilor antici, ocrotirea şi inspiraţia lui Euterpe, muza poeziei lirice, poetul umezeşte delicat pana în cerneală şi creează pe câmpia albă a foilor de hârtie o nouă lume pe baza unor reguli şi legi proprii. Constrâns de societatea în care trăieşte, el îşi constituie un univers compensatoriu, în care capătă valenţe demiurgice şi devine capabil să controleze timpul şi spaţiul. Realitatea este transfigurată potrivit sensibilităţii, imaginaţiei şi originalităţii sale, întrucât „poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe- ei profită de ele” (Friedrich Nietzsche).

Mihai Eminescu, considerat de criticul G. Călinescu „geniul nepereche”, este poetul care a fundamentat literatura română prin expresivitatea desăvârşită a limbajului şi diversitatea temelor abordate cu fervoare şi pasiune. Devenite opere literare de referinţă pentru romantismul european al secolului al XIX-lea, poeziile eminesciene redau delicateţea sufletului şi complexitatea gândirii scriitorului. Poetul îşi exteriorizează viziunea despre condiţia geniului, timp, marile călătorii cosmice, istoria neamului românesc şi, nu în cele din urmă, despre iubire, privită de Eminescu ca element indispensabil pentru definirea rostului pe Pământ a omului şi pentru asigurarea echilibrului naturii- toate abordate într-o notă specifică care împleteşte conceptele proprii cu lumea ideilor şi a sistemelor filosofice universale.

Parfumul dulce al florilor de tei, floarea-albastră pierdută între stele, visul ca spaţiu al împlinirii dorinţei erotice sau „blânda lună”, sediu al iubirii absolute, sunt motive frecvente în opera scriitorului. Absenţa femeii, fie ea aşteptată, căutată sau interzisă, este substituită de invocarea ei prin intermediul unei amintiri sau a unui vis. Conturul fiinţei iubite în erotica eminesciană este realizat dintr-o paletă cromatică definitorie. Conform Ioanei Em. Petrescu, „albul marmorean al chipului (şi mai strălucitor în lumina de aur moale a părului blond), albastrul celest al ochilor, mâinile delicate, subţiri şi reci, mişcările foarte lente, foarte puţine […]- toate aceste trăsături tind să transforme imaginea femeii în imaginea unui înger de marmoră, înfăţişare de statuie aproape vie, având însă […], ca semn al vieţii, un surâs , sau pe buze .” La nivelul semnificaţiilor poetice, asocierea alb-galben-albastru trimite la dimensiunea macrocosmosului şi conotează aspiraţia scriitorului de a atinge valorile Absolutului. Întruchiparea persoanei adorate sub forma liricităţii îi determină o emoţie puternică, o exaltare a întregii fiinţe, răspunzătoare pentru autenticitatea sentimentelor exprimate în cadrul creaţiilor literare. Descrierea trăirilor interioare este cu atât mai veridică cu cât este mai bine-creionată glisarea dintre universal imaginar şi lumea cotidiană: exuberenţa din versurile „Să sărim în luntrea mică [...] Să plutim cuprinşi de farmec!” se află în antiteză cu spaţiul impersonal, lipsit de încărcătură emoţională al realităţii- „Dar nu vine... Singuratic/În zadar suspin şi sufăr/Lângă lacul cel albastru/Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul)

Poemul Luceafărul sintetizează esenţa concepţiei filosofice eminesciene, ceea ce l-a determinat pe Tudor Vianu să afirme „Dacă soarta ar voi ca-noiul vremurilor întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă […] şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a poetului.” Pe coordonata poveştii fantastice de dragoste dintre două entităţi aparţinând unor universuri existenţiale incompatibile, Eminescu creează o serie de personaje devenite „măşti” sau „voci lirice” ale personalităţii sale. Fiecare personaj corespunde unei ipostaze diferite, fapt ce atestă complexitatea gândirii poetului.

Luceafărul/Hyperion determină imaginea geniului neînţeles, cu o sete nebună nu de cunoaştere, ci de autocunoaştere, dispus să realizeze sacrificiul suprem prin renunţarea la propria persoană în schimbul timpului fragil al „orei” de iubire. El conotează omul superior care abandonează în final ideea integrării în „cercul strâmb” al societăţii, definit prin superficialitate, pragmatism şi efemeritate. Sub chipul Cătălinei apare ipostaza omului de rând cu aspiraţii spre Absolut, dar incapabil de a percepe o iubire profundă, ridicată la nivel platonic („O, eşti frumos cum numa-n vis un demon se arată/Dară pe calea ce-ai deschis n-oi merge niciodată”), de aceea optează pentru simplitatea iubirii aflate în limitele condiţiei proprii. Cătălin este simbolul muritorul obişnuit, înzestrat cu afectivitatea necesară de a oferi o iubire comună, dar care poate atinge valori superioare prin armonie, candoare şi gingăşie.

Mihai Eminescu s-a stins din viaţă la o vârstă fragedă, însă gândurile şi visurile lui vor rămâne eterne, nu numai sub forma versurilor şlefuite cu grijă, pasiune şi sentiment, ci, în special, în mintea şi în sufletul a generaţii de cititori. Iar poate într-o zi, Luceafărul, rătăcit pe bolta cerească a nopţii în căutarea sa veşnică după iubire şi înţelegere, îşi va opri razele luminoase asupra altui „crin de tăria parfumurilor sale” (G. Călinescu).

Bibliografie

Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965

Sitografie

http://www.citatepedia.ro/index.php?q=arthur+schopenhauer

http://www.intelepciune.ro/cauta.php?Litera=Friedrich+Nietzsche

Mihai Eminescu aput http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

Înapoi