Mă aflam pe Muntele Sacru. În lumina difuză a celor doi Sori, navele de luptă se retrageau spre Repliere. Ştiam că am fost înfrânţi. Întunecimea Sa a câştigat. Gândul îmi zbură la copilăria mea pamânteană...

      Mă aflam la circ, cu biletul în mână. Pe un colţ vedeam clar imaginea unui Om de piatră, pictat in gri şi trist, foarte trist. Spectacolol a început... Se lansau Libelomobile, Scarface-ii ne amuzau. Râdeam. La sfârşit a apărut el, Omul de piatră, ca din ceaţă. Era tot trist. Nu înţelegeam ce cauta la circ unde toţi erau veseli, parcă locul lui nu era acolo. A vorbit în şoaptă. Nu am înţeles nimic. Eram descumpănit.
Aşa mă simţeam şi acum, pe Muntele Sacru, plin de stânci şi... gri. Deodată din dreapta mea o stâncă s-a spart transformându-se în om. Era Omul de piatră. Am vorbit cu el mult timp. La final  mi-a spus o mică poezie:
În copilarie
Doar bucurie.
La bătrâneţe
Suspine, regrete şi tristeţe.
Inima de piatră
Poate fi surpată
Inima omului
E darul Domnului.
         Apoi s-a sfărâmat. Am înţeles că totul are un sfârşit. Acest lucru m-a emoţionat foarte tare. Ca soldat în armata Luminăţiei Sale am crezut mereu că îl vom învinge pe Cel Întunecat. Acum zăream Marele Final prezis de bătrânii de pe Muntele Sacru. Am zâmbit şi m-am dus către Repliere. Nu mai eram copil. Trebuia să mă sfărâm şi eu ca Omul de piatră.