Numerologia între ştiinţă şi ocultism

Ecaterina Istrătucă
Ioana-Alexandra Ursu

               Socrate s-a ocupat de virtuţile etice şi a încercat primul să dea definiţii universale. Pitagoricienii au dat mai înainte definiţii pentru câteva naturi ale căror noţiuni le-au asociat cu numerele (de exemplu: ce este ocazia, sau dreptatea sau căsătoria?). Teoriile platoniciene şi pitagoreice atribuie numerelor existenţă autonomă. Unii susţin că entităţile matematice, precum numerele, sunt Fiinţe. Alţii susţin că Formele sunt Fiinţe. Este clar că nu este posibil de divizat vreun corp real, oricare ar fi el, în entităţi matematice. Căci el ar trebui să se dividă în suprafeţe, acestea în linii, liniile în puncte, astfel încât, dacă este imposibil de divizat punctul, nici linia nu va putea fi divizată, iar dacă aceasta nu poate fi divizată nici restul nu poate fi. Entităţile matematice însă se vor diviza odată ce corpurile fizice sunt divizate, sau, altminteri, nici măcar naturile fizice nu vor fi divizibile complet. Dar nu-i cu putinţă nici ca numerele să fie separate de corpurile fizice. Căci dacă vor exista corpuri separate de corpurile senzoriale, diferite de acestea şi anterioare corpurilor sensibile, e limpede că şi alături de suprafeţele fizice trebuie să existe suprafeţe diferite.
            După Pitagora, „totul este aranjat după număr”. Înainte de a fi cantitate, numărul este calitate. Platon: „Oricum, ceea ce demiurgul ne-a dat simultan cu numărul, în general este întreaga gândire, precum şi restul bunurilor, or, cel mai mare dintre toate bunurile este numărul”. Într-adevăr numerele sunt caracterele în care este scrisă Cartea Lumii. Ca şi rezumat al acestei întregi Kabale numerice, numărul este fundamentul tuturor cosmologiilor. A recunoaşte numărul înseamnă „a deschide gândul la însuşi actul creator”(Michel Mirabail). Înseamnă a lucra la un proces a cărui stăpânire, cum spunea încă Abulafia în Evul Mediu, conferă o stare de „contemplaţie iluminativă”. Numărul este cheia Universului pentru că totul este proporţie. Ideea de proporţie, oricare ar fi diferitele tipuri, este o categorie a fiinţei înainte de a fi un mod de raţionament matematic. „Gândirea esoterică este articulată pe scheletul lumii, scrie Michel Mirabail, pentru că ea se referă la seria deschisă a proporţiilor fiinţei. Fiinţa este obiectiv măsurabilă pentru că, în fiecare din instanţele sale, totul dă deplina măsură a armoniilor sale. Astfel, numerele reglează nu numai armonia fizică şi legile vitale ale fiinţelor, spaţiale şi temporale, dar şi raporturile lor cu principiul.” Există un asemenea izomorfism între număr şi fiinţă încât au o arhitectonică esoterică comună. Desigur, numerele se diferenţiază de fiinţă după dimensiunile lor: simbolică, psicagogică, cosmică şi teurgică, dar ele se rezolvă în ea cu calculul valorii secrete, de unde acorduri, uneori neaşteptate, cum se constată în kabală, unde se procedează la „adunarea teosofică”. Astfel 1 are ca valoare secretă 1+2+3+4=10.
           Dorinţa de măsură este, de altfel, profundă. Sacralizată, natura ne oferă un model de ritm, o paradigmă propice reflectării intervalului în durată. Aceeaşi este situaţia şi pentru obiectele culturale. În Sacru şi profan, Mircea Eliade citează două exemple luate din civilizaţii îndepărtate una de cealaltă: el pune în relaţie anumite „temple hinduse – în care numărul de cărămizi de diferite feluri simbolizează numărul zilelor şi cel al nopţilor - şi Templul din Ierusalim, unde măsura este, de asemenea, cosmică şi fondată pe corespondenţe zodiacale”. Aici se exprimă crezurile care ritmează întregul ansamblu al spaţiului şi durata. Şi ar fi uşor să se extragă numărul 3 şi multiplii săi: „După cele trei veghi care împart noaptea lui Homer, spune Michel Mirabail, triada capitolină (Jupiter, Marte, Quirinus), numărul muzelor (trei la pătrat), cele trei fiice ale lui Allah, cele trei Marii, Hristos între doi tâlhari, raţionamentul dialectic, în care sinteza este fiica tezei şi antitezei, Sfânta Treime.”. Apoi 7, care este cifra creaţiei şi a săptămânii, a minunilor lumii antice, a colinelor Romei, a păcatelor capitale, a culorilor curcubeului…Profund marcaţi de doctrinele esoterice ale Orientului, Pitagora, apoi Platon şi Aristotel, făcând interpretarea numerelor cel mai înalt grad de cunoaştere, întemeiază pe această interpretare armonia Universului, aceea a macrocosmosului şi a microcosmosului. Armonia numerelor e însoţită de aceea universală a formelor, de unde ideea de frumuseţe absolută pe care o leagă de numărul de aur şi de derivatele sale, artiştii, arhitecţii, teoreticienii artei. Numărul de aur îmbracă semnificaţii al căror ecou îl regăsim în vocabularul renascentiştilor: proporţie divină, secţiune divină şi secţiune de aur. Din Antichitate, secţiunea de aur a apărut ca modalitatea cea mai logică de a împărţi asimetric o dreaptă numai după principiile economiei şi ale armoniei. De la originea sa, numărul de aur ar îmbrăca un caracter mistic, estetic, esoteric prin excelenţă. Proporţia care se raportează la el, înrudită cu Dumnezeu, este divină: ca şi el, ea nu poate fi definită de o manieră sigură, fiindcă este iraţională; ca şi el, ea este unică, invariabilă; ca şi el, ea este mereu prezentă în mod indivizibil.
Iar phi, sau 1,618 este numit chiar numărul de aur, fiindcă defineşte proporţiile armonice ale trupului uman, dar şi o serie de alte lucruri: de la raportul dintre laturile şi diagonalele unui pentagon, până la spirala biologică a organismelor vii. Fără pi, adică 3,14, geometria nu ar putea defini cercul şi sfera, aşezate printre simbolurile perfecţiunii.
            Eseistul şi matematicianul român Matyla C. Ghyka este cel mai cunoscut cercetător al fenomenului numărului mai mic decat pătratul sau cu exact o unitate, înaintea lui Ghyka problema fiind tratată de o serie de alte personalităţi culturale, între care filosofii Hegel şi Schelling, artiştii renascentişti Rafael Sanzio şi Leonardo da Vinci, ori astronomul Johannes Kepler, ca să nu mergem şi mai departe în timp, către Pitagora şi Euclid. În 1854, şi Alfred Zillinger constată că phi reprezintă proporţia dintre centrul de greutate al trupului uman şi înălţimea lui. Practic, tot ce ţine de canoanele frumuseţii naturale depinde de numărul de aur, inclusiv în interpretarea practicanţilor yoga. Ştiinţa numerelor, numerologia, a fost cunoscută din vechime, dar nefiind uşor abordabilă, a fost ocolită de cei mai mulţi cercetători în ştiinţele spirituale, sau ţinută ca secretă faţă de cei mulţi, care ar fi denaturat-o, folosind-o în sens negativ. Dar, în acelaşi timp, au apărut tot felul de speculaţii pe marginea ei, mai mult sau mai puţin veritabile, care riscau să-i deturneze sensurile spirituale.
           Începuturile studiului calitativ al numerelor se află în timpurile îndepărtate. Unii atribuie acest studiu lui Pitagora (580 - 500 i. Ch.), alţii egiptenilor, iar alţii sumerienilor. Adevărul este că ştiinţa numerelor, ca Ştiintă Divină, a existat şi mai demult, adusă de acei "zei civilizatori" ai vechilor civilizaţii, Maeştrii Spirituali veniţi de pe alte planete pentru a ajuta omenirea să-şi găsească drumul firesc.
În Egipt, cei care doreau iniţierea trebuiau să treacă diferite probe pentru a putea fi consideraţi apţi de a deţine înaltele învăţături. Astfel, dacă treceau primele incercări, ajungeau într-un coridor cu picturi sacre, în total 22, unde sub fiecare pictură era câte o literă şi un număr. Ele reprezentau cele 22 de taine şi erau alfabetul ştiinţei oculte, principiile absolute, cheile Universului. Fiecare literă şi număr reprezentau o lege ternară cu acţiune la diferite nivele de vibraţie, în cazul acesta, cu acţiune în lumea divină, lumea intelectuală şi lumea fizică. Dacă toate probele erau trecute, atunci candidatul era pus sa depună un jurământ care-l obliga să nu dezvăluie aceste secrete şi apoi trecea la studiul efectiv.
Pitagora considera că lucrurile sunt numere, deci legile numerelor urmează să fie legile lucrurilor. Atribuia numărului rolul principiului unic din care decurg toate fenomenele, detaşau notiunea abstractă de număr, de realitatea materială pe care o considerau ca produs al realităţii subtile exprimate prin numere. Pe lângă acest rol fundamental, i se atribuiau numărului şi posibilităţi magice. Vedeau acţiunea numerelor ca fiind ternară, deci cu acţiune în cele trei lumi, şi în fiecare pe nivele diferite de acţiune.
              Discipolii lui Pitagora, care ajungeau să studieze învăţăturile sale superioare, studiau în primul rând numerele, ca realităţi ultime. Şi când sosea ziua mult aşteptată, pe care trebuiau să o merite, intrau în sanctuarul lui Pitagora, unde cele nouă muze simbolizau cele nouă numere elementare de bază. Erau grupate într-un anumit mod simbolic.
Kabbala nu este propriu-zis o carte, ci este o doctrină mistică, o tradiţie esoterică, alcătuită şi dezvoltată de-a lungul secolelor. Ea acţionează în şapte dimensiuni. Astfel, astrologia este o ştiinţă de dimensiunea a patra şi de aceea ea nu este înţeleasă de către materialişti, iar cei care se ocupă doar de tehnologia astrologiei, pierd chiar esenţa ei. Alchimia şi manipularea energiilor subtile ţin de a cincea şi a sasea dimensiune, iar dimensiunea a şaptea la care ajung iniţiaţii, este materializarea fără suport fizic. Afirmaţia că numerele stau la baza Universului este perfect adevărată. Philolaos, discipolul lui Pitagora, spunea: "Tot ce poate fi cunoscut are număr şi fără de număr nu cunoaştem nimic". Chiar şi în mod superficial putem găsi corespondenţe numerologice în tot ceea ce ne inconjoară. Nimic nu este întâmplător, hazardul este numele dat de noi unor legi pe care nu le cunoaştem. Trebuie să cunoaştem tot ce este în jurul nostru şi mai ales să ne cunoaştem pe noi înşine; reflectarea Universului se află în noi, în lumea noastra interioară. Însăşi alcătuirea omului şi drumul parcurs în evoluţia sa are baze numerologice bine definite.
         Şi numerologia, ca şi matematica, poate fi folosită în descoperire, nu numai în constatare. Ea poate fi folosită în descoperirea adevărurilor subtile şi nu numai. Ca instrument de cercetare, numerologia devine dinamică.
Totul are o bază matematică, chiar şi muzica. S-a făcut încă din vechime o paralelă între notele muzicale şi numere. Astfel, dacă luăm o coardă de o lungime oarecare, se obţine cu ea un sunet, iar cu jumătatea lungimii acestei coarde vom obţine un sunet cu o octavă mai sus. Cu jumătatea jumătăţii obţinem un sunet cu o octavă şi mai sus, şi aşa mai departe. Prin calcul se observă că toate celelalte sunete ale gamei se pot exprima matematic în funcţie de nota "sol", care nu este altceva decât media armonică dintre do de jos si do de sus. La pian, octava are 12 clape (7 albe, 5 negre), având un total de 88 de clape, dintre care 84 de clape reprezintă octave întregi (12 x 7 = 84). În acest fel, avem 12 cvinte şi 7 octave, plus încă ceva. Observăm că aceleaşi numere spirituale au peste tot o mare importanţă. Pitagoricienii afirmă că muzica este armonizarea contrariilor; ea nu este numai ordonarea ritmurilor ci a întregului sistem şi, în muzică, se află compatibilitatea lucrurilor.
       Corespondente numerologice se intilnesc peste tot, dar deja in masurarea timpului ele abunda, de la masurarea timpului pina la alcatuirea calendarelor. Discutarea lor ar necesita un spatiu mult prea mare, asa ca ne vom ocupa de aspecte mai putin uzuale. Observăm că în măsurarea timpului se pune mare accent pe cifra şase şi multiplii ei (şaizeci de secunde, şaizeci de minute, douăzeci şi patru de ore, treizeci de zile, doisprezece luni). Şase este un număr desăvârşit, suma divizorilor este egală cu el însuşi. De remarcat ar fi încă două perioade mari: două sute de milioane de ani în care Soarele face o rotaţie completă în jurul centrului galactic, această perioadă numindu-se an galactic şi numărul de două sute douăzeci de miliarde de ani în care galaxia noastră face o rotaţie completă în jurul unui centru al roiului de galaxii din care face parte. Există şi o veche legendă norvegiană, care spune că undeva departe, la miază-noapte exista o stâncă uriaşă, înaltă de o sută de kilometri şi lată tot de o sută de kilometri. O dată la o mie de ani vine o pasăre şi toceşte stânca cu ciocul. Atunci când stânca va fi complet tocită, putem spune că a trecut o zi din veşnicie. A şti semnificaţia numerelor este pentru Platon cea mai înaltă culme a cunoaşterii.
         În Antichitate, matematicienii încercau să clasifice numerele după diferite criterii şi apoi să le observe proprietăţile. Numerele figurate, cele care, cantitativ, puteau fi aşezate sub forma unor figuri geometrice regulate :
-numere triunghiulare care puteau fi aşezate sub formă de triunghi echilateral. Unu se consideră că poate fi aşezat sub orice formă;
-numere pătrate care puteau fi aşezate sub formă de pătrat şi sunt puteri ale lui doi, de unde şi denumirea de "ridicare la pătrat ;
-numere piramidale care sunt formate din suma numerelor triunghiulare;
-numere desăvârşite care sunt egale cu suma divizorilor lor ;
- numere poligonale;
- numere dreptunghiulare;
- numere pentagonale.
            Numărul de aur se poate aproxima în diferite moduri, un exemplu ar fi şirul lui Fibonacci, în care fiecare termen al şirului este suma a doi termeni precedenţi: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13. Limita dintre raportul a două elemente consecutive ale şirului este chiar numărul de aur.
3,14/PI reprezintă numărul indispensabil raţionamentelor şi formulelor geometrice. A generat un veritabil cult. În cea de-a paisprezecea zi a celei de-a treia luni a anului, se sărbătoreşte pe plan mondial ziua numărului pi. Prilej pentru tot felul de excentricităţi, între care şi prestaţia publică a unui japonez fanatic, care recită primele o sută de mii de zecimale ale numărului. De când le-au descoperit, iar viaţa le-a devenit imposibilă în absenţa lor, oamenii sunt, deopotrivă, fascinaţi şi îngroziţi de numere.
            Pe şase iunie două mii şase, cei speriaţi de 666 - Numărul Fiarei - s-au temut că se va declanşa Apocalipsa, împlinindu-se profeţia biblică. Posedaţii de această spaimă se numesc hexakosiohexekontahexafobici. Pentru numerologi, aceasta nu este însă o boală, ci o problemă extrem de gravă, care poate să afecteze istoria omenirii. Încă din Evul Mediu, reprezentanţii cultelor religioase, de pildă catolicii şi luteranii, au purtat teribile războaie ideologice bazate pe decriptările sau incriptările lui 666. În anul o mie cinci sute treisprezece, Giovanni de Medici a devenit papă luându-şi numele de Leon al X-lea.

Matematicianul luteran Michael Stifel a convertit denumirea latinească - LEO DECIMUS - în cifre romane - DCLXVI (echivalentul lui 666 în cifre arabe) - pentru a dovedi că, de fapt, pe tronul papal s-a urcat însuşi diavolul. În schimb, teologul catolic Peter Bungus nu s-a lăsat până nu a descoperit că prin deducţii numerologice, 666 poate fi obţinut direct din LUTHER. Peste secole, HITLER a dat acelaşi rezultat înfricoşător şi, în egală măsură, justificator pentru cei care cred în fatalitatea destinului omenirii. Pentru Kabbala, 666 este, însă, un număr sacru, venerat ca una dintre cheile Universului. Platonicienii erau tot mai tentaţi de speculaţiile numerologice şi de ideea unor corespondenţe secrete între lucruri şi fenomene, bazate pe numere. Teoria va deveni tot mai influentă în Antichitatea târzie, urmând să se răspândească până în epoca contemporană.
Numarul unu reprezintă principiul şi sinteza numerelor; reprezintă creaţia, divinitatea, care conţine totul şi din care decurge totul, inceputurile şi originea, impulsul primar. Numarul doi este considerat pe de origine a răului, datorită faptului că încetează unitatea şi începe dualitatea, antagonismul, iar pe de altă parte reprezintă desăvârşirea unităţii văzută ca întreg, atragerea contrariilor. Numarul trei este caracterizat ca număr perfect, având un început, un mijloc şi un sfârşit, este simbolul Trinităţii. Cifra trei este cel mai des folosită în basme şi poveşti pentru că numărul este cel mai des întâlnit în viaţa de zi cu zi. Cifra trei simbolizează Sfânta Treime, cei trei crai de la răsărit din creştinism, cele trei ursitoare din mitologia greacă, cele trei graţii, cele trei încercări ale voinicului din basmele populare. Această cifră apare în cultura universală ca un semn magic, plin de ascunse inţelesuri cabalice şi tainice legături mistice. Pitagora definea cifra trei ca semnul echilibrului perfec al stabilităţii, folosindu-se pentru a-şi dovedi spusele de Sfânta Treime, echilaterala Divinităţii ,în care cele trei elemente constitutive sunt în raport de egalitate perfectă si interdependenţă. Numărul trei s-a bucurat de multă atenţie din partea oamenilor dintotdeauna şi de pretutindeni. În mitologia greacă a zeului Poseidon, acesta ridica apele mărilor sau făcea să se cutremure pământul cu ajutorul unei furci cu trei dinţi numită trident. Toate templele din Antichitate cuprind grupuri de trei motive decorative: trei lei, trei şerpi, trei coloane. Piramidele au feţe triunghiulare, iar ca să se exprime o mulţime nefinită de lucruri, egiptenii repetau de trei ori hieroglifa prin care notau acea mulţime. O explicaţie a atenţiei faţă de acest număr se poate găsi în faptul că omului i-a venit destul de greu să-şi imagineze numărul trei, adică să treacă dincolo de doi. Chiar şi cuvântul latinesc "trans" înrudit cu trei are acest înţeles de a trece dincolo. Totodată, defineşte echilibrul şi suficienţa. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra trei a îmbrăcat foarte repede semnificaţia "perfecţiunii divine" şi a desăvârşirii, zilele creaţiei mergând în serii paralele de câte trei.

Cifra trei în literatură:

        În Mioriţa, observăm apariţia simbolică a cifrei trei: trei sunt fii de împărat din basme, Făt-Frumos trece prin trei încercări.
În Povestea lui Harap-Alb, cifra trei este prezentată ca cifră cu încărcătură magică şi cu forţă pentru depăşirea probelor şi învingerea obstacolelor la care este supus personajul din basm. În opera lui Eliade, La ţigănci, se remarcă frecvenţa ridicată a cifrei sacre trei(Gavrilescu trece cu tramvaiul prin faţa grădinii ţigăncilor de trei ori pe săptămână, suma pe care o plăteşte profesorul la intrare la ţigănci valorează trei lecţii de pian, fetele pe care Gavrilescu trebuie să le identifice sunt trei, ora când toate aceste misterioase întâmplări este în jur de trei).
           În Prâslea cel voinic şi merele de aur, unul dintre elementele simbolice cele mai importante este cifra trei, iar în planul construcţiei epice se observă o preferinţă despre cifra trei, căreia i se alătură numărul o sută. În Aleodor Împărat, ea simbolizează miracolul. Cele trei ajutoare şi obiectele lor vrăjite sugerează taina, iar motivul celor trei încercări subliniază neprevăzutul şi strecoară un fior de teamă în sufletul receptorului.
Povestea cifrei trei: Se povesteşte că în momentul Naşterii Domnului cei trei magi erau pe drum, îndreptându-se către locul magnific, aşa cum îi călăuzea steaua. Cel de-al doilea mag se afla la o distanţă aproximativ egală faţă de primul şi al treilea. Erau cu toţii cu privirea îndreptată spre cer, urmărind steaua care vestea Naşterea Fiului Domnului.Dar iată că un curcubeu îi uni printr-un arc pe primul şi pe al doilea mag, iar un alt curcubeau îi uni pe al doilea şi pe cel de-al treilea mag. Cele două curcubee se lăsară pe pământ, arcuite cum erau, parcă închinându-se şi ele în faţa peşterei în care se născuse Fiul Domnului. Magii au intrat sfioşi, ducând la picioarele pruncului trei daruri: aur, smirna şi tămâie. Urmele curcubelului au rămas însă la intrare, pe ele crescând cele mai înmiresmate flori din lume, florile de busuioc. Când au privit oamenii urma aceea au spus ca dacă vor să scrie numărul care îi reprezintă pe cei trei magi, vor desena şi ei cele două semicercuri minunate, pline cu flori de busuioc.
            Numărul patru este deja o putere a lui doi, deci diviziunea întregului este şi mai pregnantă. Cifra patru o regăsim ca şi simbolistică în cele patru elemente esenţiale ale religiilor antice (pamânt, apă, aer, foc), cei patru arhangheli (Mihail, Gavriil, Rafael, Uriel), cei patru mari profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel), cele patru temperamente omeneşti: coleric (Isaia), melancolic (Ieremia), sanguinic (Ezechiel), flegmatic (Daniel), cele patru vârste ale omului: Daniel (baiat tânar), Isaia (adolescent in floarea vârstei), Ezechiel (adult usor imbatrânit), Ieremia (mosneag batrân si încaruntit), cei patru evanghelişti (Matei, Marcu, Luca, Ioan), INRI = Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum (Iisus Nazarenianul Regele Iudeilor), cuvântul Adam (în limba ebraică om) se compune din patru litere, care in limba greacă reprezintă şi iniţialele celor patru puncte cardinale: Anatole, Dysis, Arktos, Mesembria.
                Numărul cinci simbolizează după pitagoreici perfecţiunea umană şi căsătoria.
Numărul şase este primul număr cu caracter par-impar, este simbolul echilibrului, armoniei, omeniei
Numărul şapte este un număr spiritual, reprezentând uniunea omului cu divinitatea, este marele număr biblic. Cele şapte minuni ale lumii, cele şapte arte, cele şapte păcate capitale, cei şapte înţelepţi ai Greciei, cele şapte coline ale Romei, cele şapte zile ale săptămânii. Care este explicaţia că această cifră intervine atât de des în tradiţiile mitologice, istorice, legendare, folclorice ale popoarelor? Sau în literatură? Cei şapte contra Thebei (Bschil), Cele şapte zile ale Creaţiunii (T. Tasso), Cei şapte infanti de Lara (Spania medievală), Cei şapte fraţi (Alexis Kivi) şi seria nu se termină aici. Explicaţii sau nu există, sau sunt controversate, sau rămân confuze, contradictorii, nesatisfăcătoare. Cu singura (probabil) excepţie a celor şapte zile ale săptămânii. De fapt, a spune săptămâna de şapte zile e un pleonasm, pentru că septimana, cuvânt din latina populară, înseamnă "grupare de şapte". Dar diviziunea timpului într-o grupare de şapte zile nu este universală; unele popoare, mai neevoluate sub raportul civilizaţiei, menţin şi azi perioade calendaristice compuse dintr-un număr diferit de zile - de trei, de cinci, de nouă sau de zece zile. Grecii antici spre exemplu aveau săptămâna de zece zile. La mayaşii din America Precolumbiană săptămâna era de două zeci de zile. Iar romanii, abia târziu, abia în timpul lui Octavian August, au adoptat săptămâna de şaptezile. Cu toate acestea, săptămâna de şapte zile a fost adoptată încă în urmă cu cel puţin patru milenii, de către sumero-babilonieni; apoi şi de egipteni şi de vechii ebrei.

            Aceştia din urmă, rezervând ultima zi din săptămâna practicilor de cult, strict obligatorii, zi în care orice activitate manuală era interzisă, au introdus în civilizaţia modernă ziua de odihnă săptămânală, repaosul duminical - care la ei era sîmbăta. De ce s-a impus totuşi încă din timpurile cele mai vechi cifra şapte? La vechile popoare pastorale împărţirea unei luni în patru grupe de câte şapte zile aveau o explicaţie: era justificată de cele patru faze ale lunei, fiecare fază durând şapte zile. Babilonienii -şi după ei, alte popoare antice - au atribuit cifrei şapte un caracter sacru - pentru că o legau de cele şapte planete vizibile şi cunoscute în Antichitate - în realitate cinci planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn), plus Soarele şi Luna, pe care anticii le considerau tot planete. Alchimiştii Evului Mediu i-au atribuit puteri supranaturale cifrei şapte, legând-o de proprietăţile "misterioase", închipuite de ei, ale celor şapte metale nobile (aurul, argintul, mercurul, plumbul, staniul, fierul şi cuprul), metale care s-au format în credinţa lor ingenuă sub influenţa unuia din cele şapte planete.
        Numărul opt simbolizează forţele materiale, este numărul reacţiei şi al justiţiei echilibrante. Orice apariţie a acestui număr într-o analiză numerologică bulversează aproape toate pronosticurile.
Numărul nouă este un număr şapte extrovertit, deci este tot un număr spiritual, dar cu o energie debordantă.
Acestea au fost numerele de bază. Mai există numerele maestre: 11, 22, 33, 44, care au ca bază 2, 4, 6, 8. Se caracterizează prin aceleaşi lucruri ca şi numerele de bază, dar cu o forţă mai mare şi mult înnobilate, fiind octavele lor superioare.
       Observăm că numerele impare sunt caracterizate de elementele foc sau aer, iar cele pare de elementele apă sau pamânt. În acest fel, suntem indreptăţiţi să considerăm că şi numerele se împart în numere Yang şi numere Yin. Cele impare sunt Yang, iar cele pare sunt Yin. Şi totuşi, din descrierile respective observăm că numerele patru şi opt fac excepţie, având mai degrabă un caracter Yang. Sunt considerate iniţial Yin pentru că sunt puteri ale lui doi, care este un număr Yin. Ridicarea la putere este o exagerare şi cum extremele se ating au primit un caracter Yang. Si numărul nouă este tot o putere, de data aceasta a unui număr Yang, trei. El este un maxim Yang, aflat la limita dintre cele două extreme. Astfel, o entitate caracterizată de acest număr are o personalitate a extremelor, trecând de la manifestări energetice la stări de contemplare, visare, meditaţie. Numerele şase şi şapte sunt cele mai echilibrate, primul având de fapt un caracter par - impar, putând fi obţinut prin produsul unui număr par şi al unui număr impar, amândouă numere prime. Numărul şapte, fiind caracterizat de toate elementele, el nu este foarte Yang, fiind totuşi un echilibrat. Posibil în unele cazuri ca şi numărul patru să fie doar la limita dintre Yin si Yang, fiind puterea a două la fel ca şi nouă.
             Numerele prime îşi păstrează cel mai bine caracterul pe care-l au, iar celelalte, fiind combinaţii ale celor prime sau ridicări la putere, dau dovadă de o anumită instabilitate, mai ales când sunt şi numere pare.
       Mai jos sunt trecute în revistă câteva numere compuse din două cifre:
-zece este numărul considerat ca fiind perfect, reprezentând şi cele zece sefirot din Kabbala, după chipul şi asemănarea lui unu;
-unsprezece este numărul forţei, al luptei şi al martiriului;
-doisprezece este numărul ciclic, al simbolului universal şi al pietrei filosofale. Dacă am avea douăsprezece sfere, ele ar putea forma o sferă care să ascundă şi să o protejeze pe cea de-a treisprezecea;
-treisprezece este numărul naşterii şi al morţii, proprietăţii şi moştenirii, societăţii şi familiei, al războiului şi tratatelor. Este nefast sau nu, după cum este privit;
-paisprezece este numărul contopirii, al unităţii universale şi asocierii;
-cincisprezece este simbolul antagonismului şi al ascensiunii spirituale;
-şaisprezece este numărul templului, folosit de pitagoreici pentru calităţile sale de pătrat perfect;
-şaptesprezece este numărul stelei, al inteligenţei şi iubirii;
-optsprezece este numărul dogmei religioase;
-nouăsprezece este numărul luminii, existenţa lui Dumnezeu probată chiar de ideea de Dumnezeu;
-douăzeci reprezintă reînnoire prin sacrificiu;
-douăzeci şi unu este produsul dintre 3 si 7, fiind un număr al prezicerilor;
-douăzeci şi doi reprezintă numărul literelor ebraice sau suma dintre cele zece planete din astrologie şi cele douăsprezece semne zodiacale.
             Omul a fost cel care a reuşit interpretarea tuturor acestor semne, el a pus bazele acestei ştiinţe. Este fiul al Luminii, cauza cauzelor, începutul şi sfârşitul. Este de esenţă divină, fii desavirsit precum Tatal desavirsit este. Exteriorul este proiecţia lumii sale interioare, deci lumea sa interioară este singura realitate. Nu trebuie dus în eroare de forme, de manifestările exterioare pentru că el este un creator, el le-a creat. Forţa mentală este cea mai mare forţă din Univers, ea nu are limite, este unealta sa de creaţie. Trebuie să fie un creator al frumosului, nu distructiv pentru că pe el se distruge. Singurii duşmani ai săi sunt îndoiala şi teama. Nu trebuie să se îndoiască pentru că îndoiala este opusul credinţei ăn puterile sale şi prin îndoială işi impune propriile limite. Îndoiala şi teama îl fac din creator o creatură. Singurele limite sunt cele pe care singur şi le impune.
Suntem Fii al Luminii. Fără limite, omule, fără limite.

Bibliografie

       Aristotel, Metafizică, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
       Ciarnau, Firicel, Numere vii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
       Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul , Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

       Eliade, Mircea, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
       Ionescu, Nae, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
   Louis, Rene, Dicţionar de mistere, Editura Nemira, Piteşti, 1999

Înapoi