​Liniştea e, parcă, giulgiul ce ucide fremătarea

Ceasului sunând vremelnic timpul scurs în asfinţit,
Precum în grădina vie, trandafirul înroşit
Scutură petale crude ce sărută nemişcarea.

Unic strop de viaţă verde, într-o lume neclintită,
Fluturele singur zboară ca năframa unui zeu...
Îmi închipui că-i o floare dintr-un vis trecut al meu,
Luminând cu-argint de aripi amintire rătăcită...

Brusc, ca-ntr-o poveste veche, veştejită şi uitată,
Fluturele-şi conturează chip de înger aurit
De o aură preasfântă şi de-un chip deosebit...
E-o poveste prea frumoasă pentru-a fi adevărată…

Îngerul tăcut atinge spinul negru al tulpinii
Şi în strop viu de rubine, sângele adoarme-n flori:
Simt durerea unui înger ca un joc crud de fiori,
Însă El cu ochii spune că e-n numele iubirii...

Ca mormântul de cenuşă care trup de înger poartă,
Liniştea e tot văzduhul, tot parfumul vag de crini.
Doar doi stropi de sânge-n iarbă amintesc de nişte spini,
Printre care luna albă se zăreşte ca o moartă.