A. Problema morală şi emotivă a individului

           Nu suntem nici măcar ceea ce putem să fim, dorim să fim, dar cum trebuie să fim, deşi priorităţile și necesitățile sunt la fel stabilite de către noi. Dar, cine suntem noi? Suntem așa cum noi dorim să ne vedem sau așa cum ne văd alții? Adevărul este că fiecare vede ceea ce vrea să vadă, totul fiind relativ, nestatornic și diferit, începând de la idei, gânduri sau păreri, și sfârșind cu sentimente sau emoții. Sau întreaga esență a ființei umane se ascunde printre două versuri: „Chiar de vreodată am fost animale cu instincte nebune,/ Dumnezeu ni-a dat conştiinţă şi Diavolu’ raţiune.”  Iar dacă tot vorbim despre om ca fiind un animal care are sau nu morală sau raţiune, el oricum rămâne la nivelul său de „animal nefericit, abandonat în lume, silit sa-şi găsească o modalitate proprie de viaţă”. Dintre toate speciile naturale care există omul este singurul care trăieşte o adevărată piesă de teatru, o tragedie eternă şi dureroasă, o adevărată operă monumentală. Cu cât este un om mai fericit decât o simplă plantă? Nu cu foarte mult. Din două motive: 
      1. Fericirea ca o stare eternă este inexistentă.
      2. Pentru a compara orice, în cazul nostru două specii care aparţin a două regnuri şi care se află la un nivel total diferit de existenţă, este nevoie ca omul să trăiască ambele fenomene până la capăt, ca apoi să tragă o concluzie bine analizată, să trăiască această formă civilizată şi conştientă de viaţă şi cealaltă formă, cea „sălbatică şi inconştientă, fără teatru, întocmai ca într-un proces natural”.

       Desigur, a fi om, a putea gândi şi medita, a putea simţi, e o mare oportunitate şi un mare dar, deşi modul în care o fac unii nu-i deosebesc deloc de starea primară de instinct şi „barbarie” la care se afla câteva zeci mii de ani în urmă Homo heidelbergensis. Până la urmă, conceptul de ființă „sfidează orice încercare de definire”. La fel e și cu moralitatea. Moralitatea e un concept complicat ca şi raţiunea, ambele aflându-se într-o interdependenţă negată uneori, care nu există sub formă pură, ca şi cum nu există un pacient perfect sănătos. Însă, până astăzi, nimeni n-a putut spune ce e bine și ce e rău. Cioran, în opera sa,  Pe culmile disperării, spune că „în fața faptului imediat toate principiile morale sunt atât de nule, încât te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viață fără criterii”. În ciuda prezenței și influenței acestor criterii asupra mentalității umane, ele sunt încălcate. Moralitatea primară e construită pe virtute, valori etice și de conviețuire interumană, dar omul este prea vicios ca să se uite înspre partea valorilor. El se mulțumește cu treapta evoluției spirituale și psihologice la care se află, cu ceea ce este la nivel de etos, rareori având o tendință spre perfecționare morală, idealul deși stabilit, nu este atins. Iar aceste vicii transformate în virtuți, l-au făcut să-și creeze o nouă morală, care, după toate normele logice, ar fi trebuit considerată imorală. Ea a devenit „complexă și contradictorie, deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieții”, ci se regăsesc în tenebre. A devenit atât de „murdară”, „obosită” şi degradată din cauza experienţelor la care a fost supusă de om, încât acum se află într-o stare de somnolenţă şi durere sau chiar comă „psihică”. În acest caz, oare se mai poate vorbi despre transcendenţa sufletului, atunci când oamenii s-au scufundat şi înecat în minciună şi păcat? Unii mai privesc viitorul umanităţii cu speranţă, dar cruzimea, şi răul au luat o amploare şi ireversibilitate considerabilă. Am ajuns la stadiul în care „emoţiile distructive” le înving pe cele „vindecătoare”. Ele „erodează mintea şi sentimentele umane”, sunt nişte paraziţi emotivi ai căror scop este abaterea din calea adevărului şi distrugerea fiinţei în sine. Tradiţia budistă evidenţiază că recunoaşterea şi administrarea emoţiilor distructive este esenţa exerciţiului spiritual. Dar noi, fiind supuşi unui monopol al viciului şi păcatului, am devenit orbi, şi nici măcar nu încercăm să deschidem  ochii, iar chiar dacă îi deschidem, preferăm să privim în abis decât spre cer. Sufletul nostru se află într-o stare de agonie, iar omul ar trebui acuzat nu doar din cauză că nu se străduiește să-l elibereze, ci şi pentru că el îl supune păcatului. Ekman, psiholog şi expert de talie mondială în exprimarea facială a efectelor, în cadrul întâlnirii cu Dalai Lama „a prezentat o perspectivă darwinistă, o perspectivă care sugerează că emoţiile distructive rămân în repertoriul sentimentelor umane ca un compromis al evoluţiei în lupta de supravieţuire”. Din asta rezultă că într-o oarecare măsură, noi avem nevoie de acest tip de emoții, pentru că fiind deja „implantate” în conștientul nostru, ele constituie un element definitiv și nicidecum temporar. În ciuda daunei pe care o provoacă la nivel moral și psihic, ele constituie un scut de apărare împotriva aceluiași tip de emoții, la fel cum durerea dispare prin durere. Dar să nu uităm de faptul că ele prezintă un pericol nu doar pentru cei din jur, ci și pentru noi înșine, și de aceea budismul consideră acest tip de emoții ca fiind rezultatul unor stări perturbatoare ale minții, afectând claritatea și echilibrul minții. Gândirea occidentală distinge șase perturbări mintale principale (care la rândul lor se divid în subcategorii), dintre care unele sunt emoții:

     1. Ataşamentul sau dorința
     2. Mânia (care include ostilitate și ură)
     3. Trufia
     4. Ignoranța și iluzia/amăgirea
     5. Îndoiala tulburătoare
     6. Perspectivele tulburătoare
 

         Nu toate aceste tipuri de perturbări ar trebui considerate o piedică în mersul firesc al gândirii și simțului. Spre exemplu, îndoiala poate fi de două tipuri. Îndoiala tulburătoare face ca persoana să perceapă în mod incorect realitatea. Dar îndoiala poate fi și pozitivă, ea fiind importantă în cunoașterea și în sesizarea mai profundă a lucrurilor. Mânia în cultura tibetană este desemnată de doi termeni foarte apropiați, khongdro și shedang. Shedang este adesea tradus prin „ură”, iar khongdro prin „mânie”. Există tipuri de mânie care sunt trezite din compasiune, în cazul în care ea este aspră, dar nu este shedang. Compasiunea este una din virtuţile clasice, dar poate fi perturbatoare în cazul în care cuprinde şi ataşament. Teoria conform căreia compasiunea poate fi tulburătoare este exprimată în Pramanavarttika, un text fondator pentru epistemologia tradiţiei budiste indo-tibetane, dar în care nu se oferă niciun exemplu.
​

   B. Tipuri de ură

        Dintre toate emoţiile distructive, cea care trezeşte un mare interes şi care la rândul ei este apocaliptică e shedang. Despre tipurile de ură, dintre care unele sunt într-adevăr distructive şi circumstanţele acestora de apariţie urmează să vorbim în paginile de mai jos. Termenul „ură” este cel mai adesea catalogat ca fiind ceva urât, josnic, demonic. Dar după cum spune şi Gabriel Liiceanu în cartea sa, Despre ură, este o mare diferență dintre ura stârnită din invidie, gelozie și frustrare și în ura stârnită ca un răspuns la o nedreptate și crimă. O asemenea religie precum creștinismul refuză orice formă de ură, chiar daca ea apare ca un motiv întemeiat. Singurul răspuns sau substituent al  urii trebuie să fie iertarea. În eseul său Ce este ura?, Alice Miller, un psiholog și o scriitoare cu renume mondial, spune că: „porunca aproape universală, dar foarte distructivă, de a ierta „greşiţilor noştri” încurajează o  trădare a sinelui nostru.”. O asemenea „trădare a sinelui” şi o negare a adevăratelor sentimente, provoacă boli de natură psihologică, „o amputare a vieţii emoţionale”, chiar şi genul de boli groaznice de care au suferit martirii. Iertarea ar fi trebuie să fie un răspuns într-o societate în care se predică virtutea, ea este absentă în una „inhibată” cu viciu, iar chiar dacă există, ea se află într-o formă „deformată” şi imperfectă. 
       „A nu putea urî” este o formulă ambiguă epistemologică care înseamnă a nu putea ajunge la ură prin diversele metode pe care aceasta ne le oferă, adică prin invidie, gelozie, rănire a amorului propriu, injustiţie suportată. Invidia după M. Klein este sentimentul primitiv şi fundamental al copilului mic. Ea poate să ajungă principal şi în cazul unui matur, astfel dând naştere urii. Ura care poate atinge uneori o înaltă intensitate, nu mereu se motivează prin însuşirile psihice-morale care pun baza personalităţii, ci şi prin anturaj, mod de viaţă, familie, eşecuri, etc. Ea nu este un sentiment specific doar oamenilor impulsivi ori agresivi, ci le şi conferă o anumită nuanţă emoţiilor care o provoacă, chiar şi fricii, pentru că frica este o emoţie declanşată de o stimulare cu valoare de pericol pentru organism, această stimulare putând, la un moment dat deveni permanentă,  declanşând ura.
       Ea poate fi considerată un sentiment parazit, în cazul în care un om ajunge să urască pe cineva din invidie sau gelozie, Un exemplu este atunci când cineva urăște pe altul, pentru că acesta are un grad sporit al calităților, talentului, averii, frumuseții, etc. sau dacă ambii se află într-o concurență continuă (în acest caz ura poate fi și reciprocă). Se formează un cerc vicios când „călăul” (cel care urăște) recurge la ostilitate și face tot posibilul ca „victima sa” (cel urât) să sufere eșec, iar dacă ura este „de moarte” să-i provoace decesul. „Victima” poate la un moment dat să recurgă la răzbunare, care are drept scop nu de a sancţiona persoana în cauză, ci a savura din această sancţionare. Răzbunarea e o acţiune instinctivă şi caracteristică omenirii din cele mai vechi timpuri. Ea îşi pierde denumirea de „arma prostului” dacă devine motivată moral, uneori îndoctrinată, şi îşi capătă denumirea de „armă morală” sau „arma onoarei”. Tot din motivele enumerate mai sus, un om se poate trezi a fi urât „din senin”, adică a fi urât pentru ceea ce este. Nu este obligatoriu ca cel urât sa întreprindă ceva negativ la adresa „călăului”. Este chiar posibil ca el să nu îl cunoască pe cel care-l urăște. Călăul la rândul său se va bucura de orice eşec de care va suferi victima sa, chiar dacă acest eşec nu a fost condiţionat de el. Acest tip de ură, după Liiceanu, e numită „ură de pornire”, pentru că este imorală. „Este imorală pentru că nu are nicio justificare morală.” . Tot după Liiceanu putem cataloga această ură ca fiind una „spontană (necultivată)”, asemănătoare urii lui Cain.
       Cu totul altceva e atunci când ura e o reacţie la o faptă reprobabilă sau crimă. Acest tip de ură capătă denumirea de „ură de reacţie”, pentru că omul ajunge să-l urască pe altul pentru nedreptatea suportată din partea acestuia, ura lui devenind o replică, şi o ură motivată. Spre deosebire de „ura de pornire”, „ura de reacţie” are un temei moral. Pentru a urî, el trebuie să fi fost urât. În acest caz persoanele date se cunosc, iar „destinele lor se întretaie”.
       Despre aceste două tipuri de ură, cea de pornire și cea de reacție, urmează să vorbim mai amănunțit în paginile de mai jos, precum și despre influența acestora asupra mentalității umane și maselor populare.

​

     C. Ura – aspecte politice
 

      Pornind de la disocierile şi definiţiile urii, propuse în repetate rânduri de renumiţi filosofi şi teoreticieni literari, se poate afirma că societatea actuală prezintă un fundament influenţat de evoluţia si înţelegerea noţiunii de ură de-a lungul timpului. Din punct de vedere politic şi sociologic, sistemele diplomatice active în prezent pot fi considerate un rezultat al dezvoltării relaţiilor interumane, în cadrul cărora intervine potenţialul fiecărui individ de a percepe ura.
      André Glucksmann, scriitor şi filosof francez, oferă prin intermediul lucrării sale, Discursul urii, o nouă viziune asupra stării de ură în care se regăseşte întreaga omenire şi consecinţele pe care le implică manifestarea exterioară a acestui sentiment. Argumentele pe care le prezintă André în scrierile sale se bazează excluziv pe contexte politice dominate de discriminare şi de impunere a unor idei marxiste, toate acestea referindu-se la influenţa urii asupra oricărui tip de societate.
Discursul glucksmannian evidenţiază teme importante, precum: perspectiva antievreiască a sferei de interes europeană, antiamericanismul şi ura împotriva femeii pe care o manifestă sistemul lumii arabe. Aceste subiecte impun un semnal de alarmă referitor la apelul la cruzime, terorism pană la ură. Toate acestea sunt generate de un anumit tip de sentiment necultivat de ură, care se dezvoltă în urma acumulării unor raţionamente negative.
Filosoful francez afirmă că: “principiul distructiv se află în noi înșine, fie că ştim sau nu acest lucru, ne-o tot repetă autorii tragici” , în acest context făcând trimitere la exemplele din literatura marilor clasici, precum Homer sau Horaţiu.
        Ura spontană, necultivată, asupra căreia se canalizează lucrarea lui Gabriel Liiceanu, Despre ură, reprezintă o “pornire” nativă a unuia sau a mai mulți indivizi împotriva unor alte persoane., astfel rezultând acea relaţie dintre victimă şi “călău”. În privinţa persecuţiei evreilor, mentalitatea europeană acuză un alt tip de societate, prezentând ura univocă faţă de acest popor. Din punct de vedere politic, în istorie se observă consecinţele apariţiei acestui tip de ură, milioane de evrei fiind persecutaţi în lagărele de concentrare în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Impactul pe care îl exercită ura în cadrul unei comunităţi afectează definitiv percepţia colectivă asupra “victimei”, urmările discriminărilor fiind vizibile şi în prezent. Ura de “pornire” reprezintă în concepţia lui Liiceanu un sentiment care “vizează răul celuilalt fără să aibă nici un temei în actul sau în fapta acestuia” .  Ura introduce o ruptură în conexiunile interumane, astfel de întrerupere conducând la un dezechilibru energetic, care poate influenţa definitiv opinia maselor.
         În contrast cu iubirea, sentimentul de ură modifică temperamentul, ideile, prejudecăţile fiinţei umane, consolidându-se o concepţie eronată în privinţa persoanei “urâte”. André Glucksmann identifică un potenţial motiv al discriminării femeii în spaţiul arab în prezenţa înrădăcinată a dispreţului şi umilinţei care degradează statutul feminin în cadrul respectivei societăţi.  Conţinând o valabilă “ură de pornire” împotriva femeii, sistemul arab ajunge la discriminări substanţiale, care implica o serie de legi dure ce constrâng libertatea femeii. Glucksmann acuză această atitudine generală a statului arab, numind-o o formă de “prostie opacă”, imperturbabilă.
        Ura nativă poate prelua diferite forme într-o colectivitate, Liiceanu afirmând că: “cel urât e victima pasivă a celui ce urăşte. El se pomeneşte urât din senin". Din perspectiva psihologică, cel care urăşte fără un motiv real, prezintă o mentalitate a adversarului, care ajunge sa urască egalul său sau persoana superioară acestuia. Din dorinţa de a conduce, omul manifestă această ostilitate faţă de un posibil concurent, indiferent de circumstanţe, acuzând, în profunzimea raţionamentelor sale, numai existența acelui potenţial adversar.
Dezvoltarea accelerată societăţii americane din perioada secolului al XIX-lea până în prezent a accentuat contrastul dintre cele două continente, Europa şi America, astfel încât această diferenţă a modificat permanent viziunea europeană asupra lumii americane. Antiamericanismul acuzat de Glucksmann face referire la ura primară născută din invidie, regăsindu-se în context sensul afirmaţiei lui Liiceanu cu privire la concurenţă. În ceea ce priveşte atitudinea ostilă pe care o exprimă colectivitatea faţă de o societate liberă, democratică şi superioară celei europene, ura acaparează demersul facil al relaţiilor internaţionale.
        Omul are puterea de a conduce propriile sentimente în exterior şi influențând persoanele mai mult sau mai puţin apropiate, finalizează procesul de uniformizare a opiniilor, formându-se o masă care ajunge să gândească similar, împotriva unicului egal sau adversar. Din cauza alegerii unor standarde comune, se impune un anumit ideal, care, nefiind atins într-un interval de timp convenabil, devine obiectivul principal al sentimentului de ură implicat de circumstanţe. Liiceanu menționează în scrierea sa această cauză a urii: “iubirea şi ura ocupă, pe teritoriul sentimentelor, o regiune specială, cea a pasiunilor”.
       Această slăbiciune, o dată creată în interiorul psihicului uman, poate genera obişnuita atitudine negativă faţă de ideal, astfel încât intervine dorinţa distructivă asupra obiectivului neatins, construindu-se sentimentul pregnant de ură. În toate aceste exemple ale lui Glucksmann se remarcă importanţa intervenţiei ostilităţii, la baza acestor efecte rămânând invidia, dispreţul, discriminarea. Mentalitatea umană este vitalizată prin pasiunile exterioare pe care le deţine persoana respectivă, acestea integrând psihicul, care va produce anumite manii, fiinţa umană fiind determinată să apeleze la creaţie sau la distrugere. Sentiment nimicitor, ura prin invidie nu poate fi considerată cultivată, deoarece nu există o anumită conexiune între victima şi cel care urăşte.
      Observând complexitatea urii, Liiceanu accentuează şi o altă latură motivată, reală, existentă numai în condiţiile unei legături interumane, denumită “ura de reacţie”. Astfel, „ura de reacţie, încercând să reaşeze lumea în echilibru, e o ură cu justificări morale” . Afirmaţia consemnată mai sus caracterizează conform concepţiei lui Liiceanu polul opus al urii, care are ca fundament noţiuni de moralitate şi justificări valabile.
Răutatea urii nu reprezintă numai dorinţele negative pentru “victimă”, ci şi degradarea fiinţei interioare, care trimite acele gânduri nimicitoare spre obiectivul neatins. În acest mod, se observă o metamorfozare a conştientului uman, ura devenind o modalitate de evoluţie din punct de vedere psihologic. Contrastând cu prejudecăţile existente în rândul marilor sisteme funcţionale actuale, ura poate fi analizată dintr-o altă perspectivă, care introduce în sfera prezentului avantajele dezvoltării acestui sentiment în experienţa umană.
        Prin înţelegerea sentimentului de ură, omul poate sa acceseze alte ideologii, deconectate de materialismul intens, în care s-au ancorat toate societăţile vechi sau noi. Astfel, se sesizează un avantaj al cunoaşterii mai profunde a acestui sentiment, care are potenţialul de a transforma o majoritate actuală, de la individ la individ. Suferinţa şi răul provocat de manifestarea urii sunt contrabalansate de o nouă viziune asupra “reacţiei” negative: “ura răspunde la ceva anume, iar cel urât acum e conştient de răul provocat şi apt, la limită, să-şi asume vina acestui rău” .  Liiceanu remarcă  prin această constatare diferenţa substanţială dintre cele două tipuri de ură, cel de-al doilea fiind capabil să ofere o schimbare existenţială a fiinţei umane.
      Contribuind la un proces amplu de dezvoltare intelectuală, ura de “reacţie” implică nu numai un răspuns pertinent la răul deja provocat, ci şi o posibilitate de a accepta acest rău. Acordul paradoxal dintre cel urât si cel care urăşte constituie un principiu al intelectului uman, care respectă reciprocitatea sentimentului de ură.
         Imposibilitatea de a distinge iubirea de ură declanşează o întreagă serie de prejudecăţi stabilite în cadrul societăţilor contemporane principale, Ortega y Gasset constatând o diferenţă esenţială dintre cele două sentimente aparent opuse: “în schimb ura, – în ciuda faptului că se îndreaptă constant către obiectul urât – ne separă de obiect, în acelaşi sens simbolic, ne menţine la o distanţă radicală, căsca între noi un abis. Iubirea înseamnă inimă alături de inimă, concordie; ura e discordie, disensiune metafizică, disociere absolută de obiectul urii.”
Criteriul aplicat de Ortega y Gasset în procesul de diferenţiere a celor două noţiuni se bazează pe sentimentele şi stările interioare ale individului în momentul analizei psihologice, ura nativă, necultivată atestând răul resimţit de om, iubirea, în schimb, implicând înţelegere şi armonie. Puterea unui sistem politic de se dezvolta constă în experimentarea în principal a urii, deoarece, atât cea nativă, prin răutatea sa fundamentală, cât şi cea de “reacţie”, prin conexiunea sa cu victima, reuşesc să obţină un grad de dificultate, de pregătire pentru viitor a sistemului.
        Ura desprinde anumite forţe interioare ale fiinţei umane, acestea constituind complexul de sentimente pe care omul trebuie să le încerce. Consecinţele atitudinii ostile lasă o amprentă generală în timp, care va afecta fiecare rădăcină a unei societăţi proaspăt construite.
  Invidia şi admiraţia produc o intenţie de distanţare a omului de restul societăţii, astfel încât acesta refuză să ia contactul cu exteriorul din cauza statutului predestinat. Ura cere invidie, cel care urăşte fiind incomparabil mai izolat decât cel care iubeşte. În ceea ce priveşte iubirea, riscul de a urî în final devine aproape inevitabil, perturbând relaţiile cu exteriorul. Fiecare individ poate să urască sau să fie urât, fiind atât victimă, cât şi “călău”, însă impactul asupra sistemului modifică mentalitatea colectivă indiferent de circumstanțe. Prin această decizie individuală se produce un efect colectiv, din cauza distanţării, a lipsei de implicare pornind discriminările, persecuţiile sistemelor politice “infectate” de ură nativă.
     În centrul sferei societăţilor actuale se poate observa o iresponsabilitate calculată, care exercită o atracţie a violenţei, a urii manifestate prin omucidere, Glucksmann amintind de brutalitatea terorismului în partea a doua a cărţii sale. Caracterul înnăscut al sentimentului de ură conduce la cauza acestei agresivităţi atât de acuzate de colectivitatea europeană, fiecare fiinţă umană având un anumit rău “necesar” în interiorul său, astfel intervenind dorinţa distructivă, răzbunătoare. Impulsivitatea individului care urăşte denotă lipsa de raţionament, alegându-şi inconştient “victimele” mai mult sau mai puţin cunoscute. Terorismul rezultă din ură nativă, nimicitoare, care este menită să atace obiectivul neatins indiferent de preţ. Pentru a ilustra cât mai fidel cauza apariţiei violenţei nestăpânite, Liiceanu afirmă că: “paradoxal e faptul că şi aici, ca şi în cazul iubirii, apare de fapt o nevoie de unire absolută” , intenţia brutală a teroristului fiind doar o formă a necesităţii de uniformizare.
      Ura este impusă întotdeauna de diferenţă: masele lumii contemporane sunt controlate numai prin procesul de omogenizare a ideilor, prejudecăţilor, până la similaritatea mentalităţilor, astfel încât să nu existe caractere distinctive între persoane. În acest mod, ura nu a intervenit între oameni, aceştia neavând termeni de comparaţie cu proprii lor egali. “Unificarea” despre care scrie Liiceanu în lucrarea sa face referire la nevoia fiinţei umane de a se reflecta în egalul său. Atât distanţarea pe care o suferă persoana care urăşte, cât şi dorinţa de uniformizare a societăţii active reprezintă elemente interconectate: izolarea constituie o ultimă soluţie pentru “călău”, care aparent abandonează lupta pentru atingerea scopului său, iar tentativa individului de a-şi regăsi propria reflexie în exterior determină respectiva separare de exterior.
        Comparând ura cu iubirea, se remarcă diferenţele substanţiale ale acestor două sentimente: “în timp ce iubirea stă sub semnul unirii (e con-junctivă) şi sub simbolismul punţii, ura stă sub semnul separării (al dis-juncţiei) şi sub simbolismul prăpastiei” . “Puntea” menţionată în context desemnează relaţia interumană, a cărui demers trebuie sa fie coagulat, neîntrerupt de agresivitate sau răzbunare.
Ura cultivată, apropiată ideologiilor fundamentale pe care este construit sistemul din prezent contribuie la dezvoltarea intelectuală şi emoţională a fiecărui individ. Fiind un răspuns la violenţa nejustificată, ura de “reacţie”, în contrast cu cea “de pornire”, stabileşte un echilibru necesar supraviețuirii maselor.
       Prin justificarea atitudinii ostile, se întrevede o posibilitate de a defini importanţa urii într-o colectivitate. În scopul explicării acestui folos al răului “câştigat”, Liiceanu evidenţiază aceasta calitate: “altfel spus, ura poate fi indusă, argumentată, explicată, teoretizată, prevăzută cu un scop, cu un program şi pusă în mod sistematic la treabă.”  Din punct de vedere istoric, afirmaţia prezentată mai sus capătă un sens esenţial, ura fiind pusă în aplicare, dobândește esenţialul de a schimba întreaga lume, prin aplicarea analizei acesteia de către fiecare individ. Schimbarea mentalității mesei se poate produce prin intermediul urii, care, înţeleasă pe deplin, va produce o diferenţiere necesară în rândul oamenilor obișnuiți.
Confirmarea funcţionării unui sistem “regenerat” prin intermediul convertirii definitive a urii constă în modul de percepere a acestui sentiment anatemizat. Violenţa, discriminarea, persecuţiile prezintă o motivare total diferită, conform căreia omul caută sa creeze sau să distrugă, reuşind în final să degradeze ceea ce a creat, însă nu prin ură, ci prin sacrificiu.
     În aceste condiţii, terorismul islamist se bazează pe un tip de ură interioară, care este exteriorizată prin violenţa si omucidere. Glucksmann pune o întrebare semnificativă: “în atare condiţii, de ce ucigaşul islamist, omul-bombă, este considerat a fi un soi de rătăcit?”  Conştientul îi permite acelui “asasin” să îşi exprime ura prin agresivitate, interogaţia glucksmanniană neavând nevoie de un răspuns.
Iubirea intervine numai în momentul stingerii conflictului, ura deseori cauzând acel conflict. Prin înțelegerea acestor sentimente, omul poate pătrunde în profunzimea sistemului psihologic propriu, analizând fiecare reacţie din punctul său de proveniență. În ciuda faptului că oamenii sunt diferiţi, cu preponderenţă în societăţile democratice, aceştia, în urma observaţiei, emit principii, opinii, judecăţi similare, astfel încât modul lor de gândire devine totalitar.
        Această constatare a “impersonalului” este accentuată în special în sfera politică, ura devenind un folos: “răul care slujeşte politica trece din sfera răului în cea a binelui."  Puterea pe care o deţine ura într-un sistem aflat în plin proces de dezvoltare controlează evoluţia acestuia, impregnându-i, prin influenţa sa,  un rang mai mult sau mai puţin semnificativ.
Existenţa urii poate atesta importanţa unui individ în societate, deoarece acesta devine un obiectiv al tuturor sentimentelor de manie, invidie, duşmănie în momentul în care cineva îl urăşte. Astfel, ura poate marca raționamentul unei persoane, indiferent de poziţia acesteia în ceea ce priveşte relaţia sa cu exteriorul.
        Liiceanu încheie ideea fundamentala a capitolului trei din lucrarea sa cu o concluzie valabilă în prezent : „Altfel spus, eşti urât, deci exişti.”  În acest fel, afirmaţia prezentată mai sus capătă un sens fundamental, ura sa fiind stinsă numai prin dragoste.
Uniformizarea reprezintă un efect al dorinţei de control al maselor, acesta încercând să  anihileze elementele care disting fiecare individ,  pentru a elimina concurenţa. Prin rivalitate, omul poate depăşi limita, manifestând un sentiment de ură faţă de adversarul său, iar “distanţarea” constituie numai un singur pas până la conflict.
       În ceea ce priveşte evitarea devenirii unei ţinte a sentimentului de ură în literatură există o serie de exemple concrete în cazul rezolvării sau agravării conflictelor. Personajele sunt prototipuri ale caracterelor actualităţii, răsfrângându-se asupra lor fluxul de ostilitate, evoluţia acestora fiind controlată de creator, în scopul de a crea experienţe si învăţături pertinente.
Justificările apariţiei urii în viaţa cotidiană sunt complexe, însă importanţa acesteia în dezvoltarea capacităţii psihologice a fiecărui individ de a percepe mesajele exterioare şi de a reacţiona în conformitate cu acestea. Ura, fiind anatemizată din majoritatea perspectivelor, contribuie la autocunoaşterea forţelor proprii, ceea ce conduce la un echilibru permanent în cadrul relaţiilor interumane.

​

​

     Bibliografie



     Benda, ​Julien, Trădarea cărturarilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

     Cioran, ​​ Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

     Doron, Roland/ Françoise, Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006​

     Gasset, Jose Ortega Y, ​​​​Studii despre iubire, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001-2008​​

     Glucksmann,   André, Discursul Urii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007​

     Goleman, Daniel, Emoţiile distructive/ Dialog ştiinţific cu Dalai Lama, Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2005​

     Liiceanu, Gabriel, Despre Ură, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007     ​

     ​Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006