Am iubit  întotdeauna tinereţea. Parfumul acela de proaspăt juvenil aflat la începutul vieţii himerice e ca un drog pentru bătrânii solitari. Frăgezimea corpului, culoarea rozalie-palidă a pielii, ochii mari, ce sorb fiecare tablou nemuritor. Da...imortalitatea umană. Paradox pur adolescentin cu elemente relative şi concepţii îndrăzneţe. Noţiuni logistice fără sens, fără noimă, dar cu modelul agitaţiei tinere imprimat în fundalul recuzitei vieţii. Şi apoi în acest vacarm al ilustrei geneze contemporane, se iveşte un tânăr cavaler sau o tânără domniţă, o copiliţă cu păr bălai asemenea Ilenei. Şi parcă ei îi încredinţezi totul căci sunteţi uniţi printr-o asemănare muzicală, pitorească: tinereţea. Sunteţi puternici, neînfricaţi, deşi remediu pentru durere nu există, la fel cum nu există niciun adăpost ferit de ploaie.Oda prieteniei sunt florile admiraţiei îmbobocite, iar dovada milei sunt funeraliile inimilor. Focul din ochii ei creşte estompat, apoi se stinge şi pe podeaua uscată, speranţa încetează. Ne descompunem otrăvitor şi ne alegem calea uitării. Am ascuns cheile eliberării dragostei inimii caci totul este lipsit de onestitate în războiul admiraţiei. Tot ce ne rămâne este să deplângem cel mai trist cântec.
             Ne mobilizăm alarmaţi  de semnale sonore distinse. O arie cunoscută te bucură nespus. Renaştem  din propria cenuşă, adânciţi în arta salvatoare. Pianul îţi vorbeşte somtuos, iar un altul îl susţine pe primul într-un duet senzual, clasic. Seriozitatea clapelor îţi atrage toată atenţia şi curând eliberezi tensiunea febrilă a personalitaţii tale marcante. O fire războinică se remarcă în culise. Ordinea învinge haosul, iar pasiunea şi admiraţia se răsfrâng asupra ta într-un joc ciupit. Şi notele spun o poveste, iar la sfârşit recunoşti ilustrul compozitor al vremii trecute. Un talent înnăscut, un geniu al  portativelor, un solomonar al instrumentelor. Da...nimeni altul decât Chopin în Barcarolle în Fa diez major. Artă nobilă poloneză, romantică, unică şi influentă. Dar Valsul în Re bemol este parcă un dans de societate, cult ce presupune talentul artistic al corpului şi ritmului. Uităm însă că arta are zeci de  unghere ca într-o cameră cu zeci de dimensiuni. Arhitectural este imposibil, dar imaginaţia pentru unii dintre noi n-are limite. Privim o gravură complexă cu rădăcini în Marele Mistere Antice. Melancolia I de Albrecht Dürer înfăţişează o persoană adâncită în gânduri, cu aripi uriaşe, aşezată în faţa unei clădiri din piatră şi înconjurată de cele mai bizare şi mai disparate lucruri posibile: o balanţă, un câine emaciat, o clepsidră, diverse corpuri geometrice, un clopot, o lamă şi o scară.

            Silueta înaripată este o reprezentare a „geniului uman”- un mare gânditor cu bărbia în palmă, cu înfăţişare tristă, incapabil încă să atingă iluminarea. Gravura reprezintă încercările eşuate ale omenirii de a transforma intelectul uman într-o forţă dumnezeiasca. Balada surdă a artei se regăsteşte peste tot în tine. Şi mă plimb prin grădinile luminii antice şi traversez toate râurile adânci şi negre ca noaptea, căutând un motiv pentru care timpul ar trece pe lângă mine. Cu fiecare pas făcut, îmi pierd identitatea şi fiecare jurământ încălcat de-a lungul căii mele spre inima ta este un motiv de rugă nestatornică pentru iertare. Dar prin negura absolută, răzbate drumul meu spre casă. Călătoria pare nesfârşită, dar zorile aduc speranţă. Astfel învăţ că în viaţă, mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, elemente fundamentale pentru fiecare dintre noi. Şi odată mintea intuitivă dezmorţită ea va deveni un dar sfânt al cărui servitor fidel va fi mintea spirituală. Viaţa devine un puzzle şi toate piesele ei sunt răspândite în toată lumea, aşteptând să fie descoperite.