– Nu, nu-l ucide, el e regele!
           Când ştii ceva ce nu ar trebui, când ceilalţi nu au nici o explicaţie pentru faptele tale şi, mai ales, când te mai afli şi în Franţa medievală, şansele de a fi luată drept vrăjitoare sunt destul de mari, cât să te aducă în faţa unui stâlp aşezat în mijlocul unei grămezi de paie în flăcări. Zeci de ochi se întorc spre mine, privirile lor îmi străpung trupul şi îmi oglindesc imaginea cuprinsă de focul pe care ei îl consideră purificator. Acum nu mai contează de partea cui eşti, a Franţei sau a Angliei, pentru toţi eu constitui principala ameninţare: sunt o vrăjitoare. Frunţile lor înguste sunt străbătute de linii frânte, care le fragmentează în expresii de frică şi ură. Fug spre pădure, singurul loc care le poate stinge licărirea sălbatică ce le-a aprins privirile. Alerg… Picături reci îmi alunecă pe faţă, se prind apoi de frunzele negre, pe care le las în urmă cu o viteză ameţitoare. Un copac bătrân îşi întinde braţele subterane şi îmi cuprinde picioarele obosite.

        Mă întind pe pământul ud, acoperit cu muşchi. În întuneric, văd torţele apropiindu-se. Îmi amintesc de părinţii mei… Mama era franţuzoaică, tata, englez. Ei nu au ţinut cont de rivalitatea dintre cele două ţări. S-au întâlnit pe un vapor ce traversa Canalul Mânecii. Câţiva ani mai târziu, în acelaşi loc, m-am născut eu, Rose. Marinarii m-au înconjurat de trandafiri roşii şi albi. Câteodată, încă mai simt parfumul lor dulce, amestecat cu cel sărat, al apei, şi atingerea fină a petalelor moi. Le simt şi acum, în această dimineaţă, nu din amintire, ci din realitate. I-am primit ieri şi i-am aşezat pe noptieră, în faţa ferestrei ce dă spre mare… Nu pot deschide ochii, aştept...
        Originea mea franceză şi engleză, darul sirenelor din Canalul Mânecii sau blestemul unui marinar mi-au oferit ceva special: o existenţă duală. Eu nu dorm niciodată. Ochii mei se închid sub lumina rece a lunii ce răsare în fiecare noapte deasupra zgârie-norilor englezi, dar se deschid într-o fracţiune de secundă, la câteva sute de ani şi de kilometri distanţă, în Franţa medievală. Nu îmi amintesc de existenţa celor două vieţi ale mele decât în momentul în care traversez timpul şi spaţiul, cum este acesta. Întotdeauna m-am întrebat: de ce există această barieră? Astăzi – sau cu mult timp în urmă? – am aflat: viitorul îi sperie pe cei din trecut, iar trecutul e doar o dimensiune care nu mai poate atinge prezentul. Orice interacţiune poate distruge existenţa, aşa cum amintirea mea de la ora de istorie, din şcoala generală, m-a adus în pragul morţii. Mă întreb dacă nu voi mai exista în Franţa. Oare voi muri şi în Anglia?  Am ajuns de cealaltă parte, în Anglia. Pot deschide ochii. Culoarea roşiatică a răsăritului se prelinge peste oraş, ca nişte limbi de foc.