Din lumea noastră mică am admirat oceanul cosmic pentru sute de ani. Vechii astronomi s-au izolat în negura toridă a Ecuatorului şi au încercat să cuprindă în istoria lor un trecut redutabil, o adevărată capodoperă a geniului, a raţiunii instinctive şi imaginaţiei, contopite în aşa fel încât omenirea să alcătuiască o hartă echivocă a primelor descoperiri ancestrale. Si atunci, dintre toate făpturile Pământului, un singur popor a reuşit în decursul unui ciclu ontologic de cinci sute de ani să descopere dovada unicităţii omului în haosul  hyperionian.
            Descoperindu-se indiciul existenţei unui filament uriaş de materie ce conectează Calea Lactee cu galaxiile din apropiere, iar acestea legate la rândul lor, cu restul universului, un glob nocturn de gheaţă este suţinut de forţe invizibile pe platoul celest al infinitului vid.Îşi păstrează poziţia pe o orbită bine definită şi se lasă pătruns de razele unui bătrân, dar războinic astru central. Întreaga planetă albă ca sideful este înconjurată de un strat gros de gheaţă. O îmbrăcăminte atât de primară, dar deloc lipsită de sens. Apă pură în stare solidă ce ascunde un potop de înţelesuri.Ne deplasăm spre ea într-un convoi spaţial format din trei nave complet echipate uman şi tehnologic. Spiritual suntem un echipaj optimist în vederea posibilelor fluctuaţii revolutionare ale teoriilor terestre, dar o teamă instinctivă, primară omului, un sistem de supravieţuire, se simte pretutindeni în corpurile palide ale călătorilor spaţiali. Ne integrăm în plasma densă de negru îngheţat şi privim spre hăul marginal pe care nici măcar într-un million de ani nu l-am putea ajunge.Niciunul dintre noi n-a mai văzut lumea celestă. Logistic suntem la capătul lanţului trofic. Aici suntem egali. Izolaţi de condiţiile superficiale ale vieţii. Singura metodă de afirmare sunt ideile întreprinzătoare şi vastele cunoştinţe cosmice. Părăsim nava-mamă după un zbor de trei săptămâni şi ne îndreptăm spre suprafaţa imensului îngheţat cu un miez de fier topit. Pe această teorie se şi bazează cercetările noastre. Sperăm ca după forări repetate în scoarţa  colosului solid să descoperim o lume marină asemănătoare celei de pe Pământ. Ecuaţiile matematice şi fizice sunt aproape precise, iar dupa secţionarea gheţii prin forare, reuşim să pătrundem într-un teritoriu primitive, aflat în adâncurile unui ocean complet izolat de lumea exterioară. Suntem speriaţi şi adânciţi în reverie neantului, neputincioşi în faţa oricărui situaţii neprevăzute. Este un teren necunoscut fără unghere, dar cu multe piedici si teste. Ne verificăm încă o dată echipamentul, numărăm membrii echipajului şi ne împărţim pe echipe. Costumele ne sunt luminate de un alb neonic. Ne scufundăm precauţi în apa criogenică şi pentru întâia dată îndrăznim să îndreptăm lumina laserelor-lanternă in jurul nostru. Un fior ca un pumnal fierbinte ne transformă corpul într-un ostatic. În faţa noastră se înfăţişează fără niciun fel de timiditate zeci de bule de aer în care pluteau fiinţe albicioase, translucide, cu numeroase arborizaţii ca nişte tentacule. Păreau să aibă un corp firav, acoperit de o membrană dublă. Capul mic, părea să reunească sub pielea vineţie, numeroase funcţii. Ochii erau mici şi negricioşi, fără ploape, iar trunchiul nazal era constituit din doua fante acoperite şi ele cu un strat fin de perişori. Părul se mişca într-un unduit molcom, lipsit de o cadenţă bine definită şi lucea cu o inflexiune slabă, imperceptibilă. Corpul avea ataşat doar membrele superioare, în timp ce în partea inferioară prindea contur o coadă lungă, albăstruie cu doua aripioare mici de-a lungul ei. Balonul de aer în care se aflau, avea fiecare mici irizaţii pe suprafaţa şi erau păzite de o reţea subţire, dar rezistentă, ce emitea un sunet difuz şi o lumină intermitentă. Poziţia corpului era verticală, cu o uşoară aplecare a capului pe spate şi mâinile depărtate într-o jumătate de unghi drept. Degetele aveau parţial  membrană fără nicio anexă cornoasă la capete. Ne-am apropiat de misterioasele creaturi, împinşi de curiozitatea umană, dar precauţi în faţa necunoscutului. Activaţi parcă de mişcarea noastră, zece gardieni cu sceptre în mână ne-au înconjurat în câteva secunde. Una dintre aceste creature se înălţa cadenţat din hăurile subterane şi întunecate. Striaţiile si culoarea argintie a pielii, părul alb cu vârfurile negre şi un sceptru sidefat asemenea celui lui Poseidon, anunţau ascensiunea unui membru nobil al rasei îngheţate. Cei zece gardieni se înclinară în faţa sa, dar păstraseră în acelaşi timp armele îndreptate spre noi. Comunicau prin atingerea sceptrelor, observându-se în vârful acestora un schimb misterios de materie. După ce ne privii timp de câteva secunde, nobilul vieţuitor îşi ridică sceptrul prea mărit, din a cărui vârf scăpără ca o scânteie un impuls de lumină, ca un pulsar. Neavând reflexul să reacţionăm, fiinţele marine s-au trezit dintr-o transă energetică, iar în scurt timp, corpurile ne-au fost invadate de sentimente inexplicabile, trăiri intense ce au debusolat gândirea umană, îndemnându-ne activitatea cerebrală pe suişuri discontinue de miraj, eliberând în sinapse neurotransmiţători insoliţi. Eram secaţi de energia emancipată a vieţii terestre, departe de orice bunăvoinţă a personalitaţii umane. În jurul nostru, acum, nu se mai aflau cei zece gardieni, ci doisprezece fiinţe din bulele de aer , tinându-ne captivi în interiorul unui cerc de materie vie, albă.  Transa a durat aproape şase secunde, dar contractarea venelor, pulsaţia inimii ce încerca să încălzească trupul pietrificat, au transformat timpul într-o măsură relativă. Sunetul pe care urechile noastre îl auzeau era îngrozitor, mult peste frecvenţa potrivită urechii umane. Durerea otrăvitoare ne altera fiecare simţ, iar fiecare celulă a corpului îşi modifica structura genetică. Ne simţeam întineriţi, dar parcă păstram acelaşi număr de ani în minţile noastre. Din fruntea fiecărei fiinţe, o imensă cantitate de materie se exterioriza în apa rece. Curând cercul căpătase dimensiune, iar acum devenea o sferă albă, translucidă în interiorul căruia se aflau treisprezece pământeni neînsemnaţi. Privind cu pupilele decongestionate de durerea copleşitoare, cele doisprezece forme de viaţă se roteau în jurul nostru, concentrând din ce în ce mai mult lumina materiei ce ne învăluia orbeşte. Am renunţat să mai privim, dar percepeam viteza rotaţiei până când forţa pe care o simţeam asupra corpului, lumina orbitoare,  ideea că toate funcţiile motorii şi senzitive erau alterate și ne-au neutralizat conştiinţa, determinându-ne corpul şi mintea să se închidă în faţa acestui asalt.

                                                                                                

                                                                                                                              ​(Sfârşitul primei părţi)