18 martie 1996; ei spun că aş fi primit viaţă, eu le răspund că m-am agăţat de funiile sfârşitului. 16 iunie 1990; eram încă moartă… Îmi amintesc lumea în care şedeam, doar eu o creasem… Era o frunză de mătase şi privind aşa universul prin ea, m-am gândit să-i fac un soare… Tu urmai să te naşti a doua zi; îmi rumegai de pe fotoliu gândurile şi inhalai fum de ţigară; te simţeai bine în mlaştina fotoliului… Ţi-am împrumutat trabucul, am făcut o gaură în materialul lumii mele şi am decis că merită şi un nume acea realizare a mea: i-am spus cer… În fiecare zi, mai venea câte o floare, câte un val, ori câte o rază de lumină din dimensiunea paralelă, ca să renască în raiul meu… Ştiţi, voi sunteţi norocoşi. V-am văzut lumea; ce e drept, e trecătoare, dar are multă, multă lumină, suficientă să aduc şi în lumea mea, dar refuzaţi mereu.
      Dumnezeu ne-a poruncit să lăsăm natura pe pământ aşa cum e; eu nu înţeleg de ce: oricum se ofileşte ori devine bibelou în căminul unui bogătaş indifferent. Dacă mi-ar aparţine, aş îngriji-o în raiul meu şi nu aş lăsa-o să devină ţărână…
În timp, universul pe care l-am proiectat singură, din lut şi apă, a început să fie invadat de alţii şi alţii… Vă puteţi închipui o aşa nedreptate? Ei se scuzau, spunând că nu au cămin: sunt prea fragili pentru a construi din vid. Le-am dat câte o uşă şi o parcelă de nor: au fost mulţumiţi şi am continuat să bat cuie şi să îmi iau tot mai în serios rolul de demiurg…
        Am agăţat undeva, sus, şi un pod şi am spânzurat de el prieteni imaginari, jucării cărora le mai vorbeam din când în când pentru a nu-i lăsa încolţiţi de singurătate. Voiam să ştie că atunci când erau nefericiţi, eu urcam în pod: le aduceam sori, mulţi sori şi perne cu puf azuriu… Şi stăteam aşa, într-o zi, în fotoliul-mlaştină pe care îl părăsiseşi de mult, gândindu-mă la ce să mai aduc în raiul meu, pentru că încă şedea acolo în mijloc, un gol mare şi negru, pe care nu îl puteam acoperi: pe zi ce trecea, se făcea tot mai proeminent. Începuse să îmi fie frică de el. Am adormit şi am visat. M-am trezit fericită: aveam un răspuns pentru duşmanul ce îmi invada lumea. Am creat un străjer galben, rotund, pe care l-am numit lună, şi l-am aşezat pe pata întunecată, să graviteze, aşa, noaptea…
         Dimineaţa, când mă trezeam, vărsam praf pe ea şi o îngropam în racla arborilor strălucind de cruzi.
A şasea zi am lăsat-o să fie ultima zi de creaţie. Aceasta era ziua în care nişte franjuri de ploaie, pe care tu, cititorule, îi credeai lipsiţi de viaţă, s-au desprins de măştile cerului şi s-au spânzurat de aripile pescăruşilor albaştri. Şi valurile, într-un tumult tardiv, păreau să înece norii, acei saci greoi de cenuşă, pe care îngerii mei i-au transformat în baraj, să nu treacă furtuna voastră, a celor efemeri, dincolo de ei...
Fulgere cu suflete desculţe se scăldau, sticlind, în valurile aburinde, sfărâmătoare de viaţă.
        Parcă mă şi văd acolo, în mijlocul naturii, cu masca mea de zeu marin, împletind cristalul în mii şi mii de forme şi apoi, umbrind lumina şi viaţa şi ultima răsuflare a unui peşte sufocat de sarea apei... Poate o să le aşez într-un ulcior şi o să le arunc în aurul fierbinte al ţărmului îndepărtat, unde încă suflă un soare cu zile toride…
Şi parcă în toiul acelui război fără început şi fără sfârşit, se înecau şi timpul şi toate noţiunile care mă doborau încet, lăsând viaţa aşa cum era ea: perfectă.
Şi mai era acolo un pictor cam stângaci, ce împrăştia culorile fără să privească în jur, lăsând vopseaua pastelată să se prelingă prin adâncuri. L-aş fi rugat să şteargă tot de pe planşa lui, să ne mai lase pe noi şi nişte stele pe care să le împărţim cu îngerii, într-o deplinătate utopică, într-o lume perfectă – lumea mea. 

     Iubeam marea, când se arunca în peşteri, departe de furtună, aşteptând ca un pustnic, o chemare divină. Aş fi vrut să-i fur spuma năvalnică şi să o ascund într-un buzunar, să dansez pe ritmurile dezlănţuite ale melodiilor ei… Părea că furtuna dorea să o lase fără de mister, să ni se dezvăluie sinceră, fără unde tulburi, însă marea nu seca, ea tot atrăgea secrete şi suflete scufundate în nelinişte. Părea că ea devenise demiurgul meu, lăsându-mă să aştept aşa, lăuntrică, la pervazul împărăţiei sale, ce odată îmi aparţinea. Mă detaşam de ea, aşa cum o inimă fugară se detaşează de raţiune…
 

         Urma să mă nasc…