Ni se spune că trăim într-o lume mai deschisă decât oricând, că avem posibilitatea unei exprimări neţărmuite, însă problema libertăţii chiar se reduce la o libertate teoretică, devenită ,,drept natural” şi minimalizată până la bun de consum, ori implică ideea unei responsabilităţi şi a unei eliberări interioare care îl fac pe Nicolae Steinhardt să afirme că în universul concentraţionar al gulagului românesc a cunoscut cu adevărat fericirea (!)
         Anticii au cunoscut libertatea ca problemă a întregului, ca formă de întoarcere a omului asupra cetăţii ce îi justifica existenţa, însă la fiinţa modernă gestul vine dintr-o sete de libertate dusă până la graniţa unde ajunge să frizeze absurdul. Acum, libertatea nu se mai fundamentează pe o responsabilitate, pe o necesitate de echilibru ontologic eu-sine, ducând la deformări groteşti ale ideii de libertate spirituală: într-o lume a umanului dezavuat, posibilitatea opţiunii devine monedă de schimb, accentuare a automatizării omului prins între cer şi trecut, transformat într-o marionetă a propriilor impulsuri, de unde şi ideea nonsensului ce guvernează existenţa umană.
        Astfel, problema libertăţii în lumea contemporană se află în derivă, plutind pe o mare de concepte lipsite de sens, asemenea tuturor valorilor prin care omul postmodern încearcă să îşi regăsească sprijinul axiologic. Dar omul este predispus mai mult decât oricând să refacă fragmentele infinitezimale ale propriei existenţe, revenind asupra sinelui şi încercând să îşi redefinească libertatea, nu cea de opţiune, exprimare ori asociaţie, devenite - prin neantizare - drepturi, ci aceea care îi conferă măsura umanului: Libertatea care îl determină pe Sisif să găsească în absurdul existenţial fericirea veşnicului început, ,,nimic altceva decât şansa de a fi mai bun.” (Albert Camus)