Adolescentul, fiinţă casantă şi în perpetuă formare, se găseşte în ipostaza unui Căutător scindat între pasiunile sinelui, care îi dau ghes întru fiinţare, şi necesitatea încadrării într-o normă general acceptată, prin modelarea eului. Astfel, problema identităţii devine pregnantă, iar raportul dintre sine - susţinut de o veşnică atitudine de frondă a tânărului - şi ceilalţi îi pare fundamentul ontologic al acestei dificultăţi a devenirii.
       Drumul definirii şi căutării propriului sine implică o diferenţiere între el şi ceilalţi, o situare a sa pe o poziţie diferenţiată, care să îi permită o autoanaliză lucidă, de unde şi însingurarea adolescentului - veşnicul neînţeles, veşnicul călător pe bulevardele Timpului. Pentru adolescent, identitatea este Eul care îşi întâlneşte Sinele, dar şi omul în faţă cu semenul său, cu dublul său, iar problema autodefinirii devine o constantă a vârstei, când fiindul încă are încredere în Fiinţă şi încă se simte congener unei realităţi transmundane.
            Dacă omul secolului al XXI-lea este ,,un imn distrus” (cf. Emil Cioran), atunci adolescentul apare drept ultima notă a odei Fiinţei, căci el încă se încrede în viitor, în universul totalizant - identitatea nu este o problemă de scindare perpetuă, ci de căutare, de modelare, de frământare. Insul în plenitudinea adolescenţei este alergătorul care aşteaptă să pornească în cursă; definirea propriei identităţi se reduce la a şti să urmărească soarele.