În cea mai frumoasă zi a începutului de mai, când pe cer începea explozia de scântei albe și strălucitoare, omida s-a transformat într-un minunat fluture. Amorțit parcă din călătoria spre eternitate, a deschis ochii speriat de senzația ciudată pe care o simțea în sufletul său nevinovat. În jur se deschidea un orizont viu proiectat, în care negrul profund dispărea în efemeritatea existențială a secundei și în oglinda plămădită de lumină, a distins primele semne ale unei lumi de basm. Fericit s-a avântat pe neașteptate în sus, s-a pierdut în zare ca o frunză de argint luată de vânt. Zborul său era unul al inițierii, un dans profund spre cunoaștere.
         Din aceea zi, fluturașul a hoinărit nenumărate locuri în timp ce nuanțele pure ale florilor și mîngâierea vântului l-au ocrotit. În sufletul său fraged încolțea în fiecare clipă voința devenirii, își folosea aripile să urce dincolo de zare, dar nu izbutea pentru că se aventura într-un joc prea periculos, cuprins de naivitate confunda parfumul florilor cu asprimea pământului. Era prea mic, prea gingaș pentru a se confrunta din plin cu viața și de aceea trebuia să mai aștepte resemnat un timp, să guste un strop din roua ce picura răcoroasă pe câmpul însetat, pentru a prinde forță și curaj. Fluturașul ducea o prietenie tăinuită cu florile care, mai inițiate în cursul vieții, îi ofereau sfaturi dulci și pure, îi alinau dezamăgirea și îi înfloreau simțăminte de pace și seninătate. Deși era acoperit cu valuri de nectar și clipe dulci, simțea o urmă a dezamăgirii.

            A auzit din spusele florilor despre existența unui tărâm nou dincolo de universul lor, ancorat în lumini, un loc construit din umbre și în care trebuie să fii puternic pentru a nu te lăsa înfrânt de forța creatoare a destinului, aflat la ani de zbor de fluture depărtare. Nu înțelegea în totalitate vorbele florilor, dar îi plăceau şoaptele lor. Aflat în floarea vârstei când se aduc omagii frumuseții, împins de curiozitate, învingându-și teama, hotărî să pornească în marea călătorie. Cu o îmbrățișare de mătase își luă rămas-bun de la prietenele sale, de la văzduhul acela inundat de lumina ce izvora de pretutindeni și se pierdu în zare. Simțea o forță interioară care îl călăuzea, fascinația spre aventură, îşi învăluia simțurile cu o vrajă care purta triumful în esența ei. Cu cât înainta, orizontul nu se schimba așa cum se aștepta; din când în când urmele de negru se îmbinau cu cele albe, uneori vântul era prea puternic pentru candoarea și gingășia sa. Atunci cădea într-un dans lin pe pământ. Dar fluturașul trecea de fiecare dată peste obstacole deoarece îl caracteriza voința devenirii, aspira să descopere necunoscutul tărâm. Speranţa era singurul său talisman.
           Dar timpul s-a scurs și, într-o zi, fiind obosit, s-a așezat pe o margaretă într-o poieniță petru a se ospăta din puținul ei nectar, apoi să pornească spre alte zări, căutând flori colorate, parfumate și dulci. Era trist, singur, fără prieteni, nădejdea și-a păstrat-o ca pe un ultim refugiu al tăcerii, dar suspina. O lacrimă fierbinte i se prelingea pe față și căzu pe margareta care neprietenoasă îl alungă. Când se pregătea să-și înalțe zborul căci, în ciuda tristeții, nu a renunțat nicio clipă la visul său, și-a dat seama că nu putea înainta, era captiv în plasa unui copil de șase ani, fericit de reușita sa.
          Copilul l-a luat acasă, iar - la început - fluturașul a văzut în el, după atâta timp un prieten, nu mai era singur, neputincios. Însă frumusețea aparentă a unei strânse prietenii nu a durat mult, căci copilul nu vedea mica vietate decât ca pe un instrument de joc, căruia putea să-i rupă aripioarele din amuzament. Fluturașul presărat cu argintul înțelepciunii și având o altă viziune despre viață, într-o dimineață, profitând de faptul că fereastra era deschisă, se hotărî să plece de la prietenul său. În sinea lui îi era drag copilul, știa că are un suflet bun, dar trăia în lumea imaginară a inocenței, în care dorința de cunoaștere era corelată cu ideea de joc. Dar totodată naivitatea acestuia îl putea costa viața și astfel își înălță zborul. Acum era din nou liber, era propriul stăpân . În ziua aceea, cu aerul blând și roua cristalină, se simțea cel mai fericit și mai nerăbdător să înainteze pe drumul cunoașterii, întâmplările prin care a trecut considerându-le stimuli care îi grăbeau evoluția. Era un meșter al zborului, se bucura de fiecare rază de soare, de fiecare adiere de vânt sub care se zămisleau încrederea și speranța. Deodată cerul s-a acoperit cu nori cenușii, a început să plouă, semne ale furtunii, iar fluturașul nu distingea nimic în jurul său, totul era de un negru monolit și, fiindcă aripioarele îi erau încărcate de ploaie, se prăbuși în iarba înaltă.
         S-a trezit după o vreme într-un loc cald, în care amețit a zărit o mulțime de lucruri ciudate: un pat, un dulap, o masă, scaune și în fața sa se afla un bătrân care îi zâmbea, îl mângâia cu glas blând. Sfios, fluturașul a încercat să zboare, dar nu izbuti. Fiind obosit, nu voia încă o persoană care i-ar putea face rău, dar bătrânul începu să-i vorbească, să-i arate bunătate. În fiecare zi îi aducea un buchet de flori, cele mai gingașe, mai colorate, mai parfumate. În zilele cu soare ieșeau împreună în grădina din spatele casei unde bătrânul sădea noi plante, iar fluturașul zbura din floare în floare, se ospăta din nectarul și roua lor, iar el le dezmierda cu aripioarele sale. Bătrânul era o ființă cu suflet mare, bun, iertător și darnic, mica vietate devenise pentru el atât un sprijin, o alinare, cât și o sursă de inspirație şi de viață. Sentimentul era reciproc, căci fluturașul a găsit în sfârșit o persoană de încredere care să-i aprecieze fragilitatea și frumusețea.
          El avea libertatea să zboare, să plece oricând căci bătrânul cunoștea legea naturii, știa că destinul fluturelui era să hoinărească printre grădini și poieni, printre luminișurile tainice ale pădurii. Fluturașul zbura un timp dar revenea imediat la bătrân să-l vadă. După o vreme, vietatea și-a recăpătat forța și vitalitatea și trebuia să se despartă de adevăratul său prieten oferindu-i o îmbrățișare fină de mătase. I-a promis că se va întoarce măcar pentru o clipă, avea încredere că bătrânul nu va rămâne singur căci florile îi vor fi cele mai bune tovarășe de viață. Fluturașul și-a continuat drumul spre tărâmul povestit de flori, dar simțea că se apropie de el din ce în ce mai mult, că aripile sale viu colorate îl înalță pe treptele succesului căci pe parcursul marii sale călătorii a cules nectarul unor valori autentice - încrederea, siguranța, curajul, bunătatea și iubirea – a picurat în sufletul său un strop din balsamul simpatiei față de ceilalți, a îmbinat naivitatea cu experiența, a conștientizat și a evoluat în cunoaștere, și-a descoperit frumusețea sufletului prin socializare cu bătrânul și pesemne va descoperi tărâmul de umbre odată cu vârsta maturității, când aripioarele sale se vor deschide și vor fi grele sub povara responsabilităților.
       Acel fluture sunt eu sau voi, adolescenții, care sădiți semințele talentului înnăscut, ale rafinamentului, ale inteligenței și ale sentimentelor viu proiectate prin modele, cei care descoperiți viața în esențele ei prin recunoaşterea sinelui, prin metamorfoza spiritului.