Am fugit tot drumul către studioul de balet. Afară era îngrozitor de frig şi de pustiu. În timp ce picioarele mele, aflate în cele mai incomode cizme cu toc, mă implorau să mă opresc, m-am gândit cât de mult uram iarna. Totul era rece şi trist. Totul, până şi eu.
Am ajuns cu două minute întârziere la studio, dar am fost mulţumită. Adoram locul acela. Studioul putea fi definit ca o aglomerare de oglinzi într-un spaţiu vast şi totodată intim. Geamurile erau imense şi permiteau vederea perfectă atât din interior către exterior, cât şi invers, motiv pentru care nu exersam niciodată fără să trag draperiile mari, roşii. Erau doar două persoane la studio în dimineaţa aceea. Una eram eu, iar cealaltă profesoara mea de balet modern, Angela, o femeie de-abia trecută de treizeci de ani, la care ţineam enorm. Mă pregăteam cu ea de când aveam şase ani, iar acum mă lăsa să îmi creez singură multe dintre coregrafii. Mă chemase în ziua aceea ca să-i arăt ultimul meu dans. Nu voiam să o dezamăgesc, aşa cum nu voiam să mă dezamăgesc nici pe mine. Voiam ca dansul acela să fie perfect, în măsura în care eu puteam da dovadă de perfecţiune.
─ Bună Alisia! mă salută ea cu un zâmbet blând. Sunt la fel de emoţionată ca şi tine, spuse făcându-mi cu ochiul.
        Studioul era cufundat în semiîntuneric şi am ales să dansez aşa. Îmi era mai uşor dacă credeam că nu pot fi văzută. Era o impresie total eronată, desigur, căci mai târziu Angela mi-a urmărit îngrijorător de atent fiecare mişcare. Am dat drumul melodiei şi în sală a început să se reverse o muzică lentă, ameţitoare, cu un ritm care se accelera treptat. Îl numisem dansul regăsirii, căci în imaginaţia mea interpretam un suflet pierdut care colinda zăpezile în drumul spre casă. Am închis ochii, ca întotdeauna. Preferam să dansez cu ochii închişi pentru a simţi cu adevărat muzica, pentru a o lăsa să mă domine. M-am ridicat pe vârfuri şi am făcut o piruetă în loc, apoi mi-am ridicat ambele mâini şi am început să le mişc cât de graţios puteam, în timp ce tot corpul mi se unduia în direcţii aleatorii, neştiind parcă pe ce cale să o ia. Mă învârteam la nesfârşit, tot mai rapid. Alergam pe vârfuri, lăsând în urmă iniţialul sentiment dezolant. Mintea îmi era înceţoşată, însă simţurile îmi erau mai treze ca niciodată. Muzica îmi dicta mişcările, iar eu ascultam, în timp ce sala se cufunda într-un ocean de farmece. În lumea aceea nu mai eram eu, ci o balerină fascinant de frumoasă, care reprezenta esenţa pură a vieţii. Îmi reflectam emoţiile cu rafinament, transformându-le în artă. Am dansat aşa vreo două minute, sub privirea atentă a Angelei. Când am deschis ochii am simţit cum magia dansului s-a risipit şi m-am oprit, regretând că se terminase. Angela nu a spus nimic la început. Am privit-o printre şuviţele de păr negre care îmi acopereau jumătate de faţă, făcându-mi griji că nu o mulţumisem.
─ Eşti minunată! a afirmat brusc.
Am simţit un val de uşurare şi am zâmbit.
─ Trebuie să mergi la competiţie! a mai spus Angela. Luna viitoare, şi nu accept un refuz. Eşti una din cele mai bune dansatoare pe care le-am văzut vreodată!
       De obicei, mă pierdeam când primeam prea multe complimente deodată, aşa cum mi s-a întâmplat şi atunci. N-am fost în stare să spun nici măcar mulţumesc. Eram, probabil, prea fericită în acel moment. Am mai stat o oră la studio, timp în care Angela mi-a arătat cele mai frumoase mişcări ale ei. Aş mai fi rămas, dacă nu m-ar fi aşteptat Victor. Victor era prietenul meu. Nu era o iubire adevărată sau, mai bine zis, nu era deloc o iubire, dar refuzam de fiecare dată să văd asta.
─ Bună, spuse el punându-mi o mână pe spate şi sărutându-mă scurt.
        Odată, pe când aveam paisprezece ani, mă plimbam la şcoală cu o foarte bună prietenă, Eliza. Într-o zi, m-a apucat de umăr şi mi-a spus:
─ Tipul ăla se holbează la tine.
         M-am întors şi am văzut un băiat cam de vârsta mea, îmbrăcat sport, cu cel mai adorabil zâmbet. Nici acum nu sunt sută la sută sigură că se uita la mine, dar în acel moment a început să mă doară stomacul şi am avut două dorinţe simultan: una era să dispar de pe faţa pământului, să mă ascund în timiditatea mea, iar cealaltă era să mă duc către el, să-i sar în braţe şi să rămânem aşa o veşnicie. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta, căci am rămas mută în acel punct mort, în care mă aflam cu Eliza. Pe băiat nu cred că l-am mai văzut vreodată. Dar ceea ce am simţit atunci, euforia şi dorinţa de a-i fi aproape au rămas proaspete în amintirea mea. A fost un sentiment pe care, oricât m-am străduit, nu l-am trăit niciodată cu Victor. Mă întrebam de ce. Victor era un băiat drăguţ, destul de deştept şi cât se poate de popular. Nu aveam niciun motiv să nu îl plac. Şi totuşi, simţeam că între noi era o barieră invizibilă, atât de puternică, încât niciunul nu ar fi putut-o străpunge.
─ Cum a fost?
─ Bine, i-am răspuns repede.
    Mereu spuneam asta: „Bine”. Niciodată detalii. Începeam să nu mă pot suferi pentru asta.
─ Mergem la o cafea? întrebă fixându-mă cu ochii săi întunecaţi.
   Contrastul lor cu părul lui blond, cârlionţat, îmi dădea adesea un mic frison.
─ Sigur, am răspuns aproape zâmbind în timp ce mă lua de mână.

 

          Am ajuns acasă abia pe la trei. Victor îmi făcuse o declaraţie de dragoste, iar eu mă simţisem mizerabil, pentru că nu putusem să-i răspund cu aceeaşi afecţiune. Cred că aveam ochii înlăcrimaţi când am văzut-o pe Maria, citind în sufragerie. Asta era problema cu Maria. Citea ca o maniacă ori de câte ori avea un pic de timp. Nu zic că mie nu îmi plăcea să citesc, dar Maria mă depăşea cu mult la capitolul ăsta.
─ Ce citeşti de data asta? am întrebat.
Vocea îmi sunase îngrozitor. Se vedea că eram pe punctul de a plânge. Maria însă era prea absorbită de carte, ca să îşi dea seama de asemenea lucruri.
─ E o carte de psihologie, a spus.
M-am apropiat ca să arunc o privire la copertă. Nu mai auzisem de ea şi, într-un fel, era bine, pentru că dacă aş fi auzit de toate cărţile pe care le citise Maria, nu aş mai fi avut timp de nimic altceva. Am renunţat la ideea de a avea o conversaţie minimală cu ea şi m-am dus în camera mea. Trebuia să vorbesc cu Eliza, eram sigură că ea m-ar fi înţeles. I-am format numărul şi a răspuns, ca de obicei, după un singur apel.
─ Alisia, bună!
        Am văzut în minte imaginea Elizei. Era o fată foarte drăguţă şi foarte ciudată, în acelaşi timp. Era foarte scundă, cam cu un cap mai mică decât mine. Părul ei îmi plăcuse dintotdeauna, pentru că era şaten-roşcat, foarte lung şi foarte drept. Zâmbea tot timpul ca un copil, într-un mod unic, foarte dulce. Ochii erau cei ciudaţi. Erau mici, căprui şi semănau perfect cu cei ai unei japoneze. Prima oară când ne-am întâlnit aş fi putut să jur că e asiatică.
─ Nu cred că-l iubesc, i-am spus.
─ Te referi la Victor?
      Mi-am îndreptat privirea către o poză cu mine şi el, lipită pe uşa camerei mele. Arătasem dintotdeauna bine împreună, dar acesta nu-mi păruse niciodată un motiv suficient de bun.
─ La cine altcineva? am şoptit.
     Am auzit un oftat prelung la celălalt capăt al firului.
─ Ştii câte fete şi-ar dori să fie în locul tău? întrebă ea cu o voce mai gravă decât o cerea situaţia.
       Mi-am înghiţit nodul din gât.
─ Mereu îmi spui asta. Iar dacă e adevărat, atunci înseamnă că nu are nevoie de mine.
Sunase probabil puţin agresiv, dar nu-mi păsa. Nu puteam înţelege ce anume mă deranja atât de tare la el. Aparent, nimeni nu putea.
─ Nu ştiu, Alisia... mai bine te mai gândeşti.
      Conversaţia nu a dus în final nicăieri, spre dezamăgirea mea. Eliza mi-a zis cu alte cuvinte că eram o proastă dacă mă despărţeam de Victor şi în aparenţă aşa era. Dar ideea era să fiu fericită. Aşa că am hotărât pe loc să mă despart de el cât mai repede posibil. Ar fi fost patetic să i-o spun la telefon, aşa că am hotărât să aştept până data viitoare, când aveam să mă văd cu el. Adică foarte curând.

​

       Dar Victor nu m-a mai sunat în seara aceea. Şi nici a doua zi. De obicei, el voia în disperare să ne întâlnim, să fim împreună douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, aşa că mi se părea mai mult decât ciudat comportamentul lui. Maria spunea că e absurd să-mi fac griji. Dar, desigur, ea nu ştia încă de ce voiam eu să ne vedem atât de mult. Credea că pur şi simplu îmi era dor de iubitul meu, aşa cum ar fi fost normal.
Au trecut mai multe zile. Eliza mi-a sugerat să-l sun eu, însă cât de ridicol e să-ţi suni iubitul să vă întâlniţi doar pentru a-i spune că nu eşti fericită alături de el? Am vrut să aştept. Până la urmă, ne-am întâlnit la şcoală. Victor m-a văzut pe culoar şi m-a smuls din mulţime într-un colţ mai retras. Nu am reuşit să-i zâmbesc în timp ce m-a îmbrăţişat şi nici când m-a sărutat pe obraz, în loc de salut. Dacă nu aş fi vrut să mă despart de el, cu siguranţă i-aş fi făcut reproşuri că nu mă sunase.
─ Eşti ocupată după-amiază? întrebă el cu o voce care, evident, se voia seducătoare.
─ Nu, am spus uşurată. Chiar voiam să vorbim.
Mi-am dat seama după zâmbetul său că nu sesizase nuanţa răutăcioasă a tonului meu.
─ Perfect, spuse el. Ştiu eu un loc.
       N-am comentat. Nu mă interesa locul în care aveam să mă despart de el, atâta timp cât o făceam. Aşa că, o oră mai târziu, l-am urmat tăcută pe străzile îngheţate, cu o atitudine distantă. I-am remarcat foarte repede privirea ciudată, tipică lui în momentele în care îmi ascundea ceva. M-a condus într-o parte a oraşului pe care nu o cunoşteam. Aveam totuşi încredere în el, aşa că l-am urmat mai departe.
─ Am ajuns, mi-a spus după puţin timp şi m-am trezit în faţa unei cafenele micuţe.
        L-am urmat înăuntru. Am simţit dinainte să intru mirosul puternic din interior. Era o aromă dulceagă, prea puternică. Am păşit pragul şi am observat cu groază că la mese erau numai cupluri, iar pe peretele din faţă scria cu un roz pal: La mulţi ani de Sfântul Valentin! Am clătinat din cap dezgustată. Uitasem complet sau, mai bine-zis, nu mă interesase niciodată sărbătoarea aceea stupidă de pe paisprezece februarie. Victor însă avea, cu siguranţă, o altă părere, pentru că zâmbea mulţumit de sine, cu un trandafir în mână. M-am întrebat cum de floarea arăta intactă, din moment ce cu siguranţă o îngrămădise în ghiozdan. Am luat-o, neavând alternativă. Apoi, m-am aşezat cu el la unica masă liberă, în timp ce creierul meu procesa disperat în căutarea unei ieşiri din acea situaţie.
─ Sper că te-am luat cât de cât prin surprindere, zâmbi Victor. În felul acesta, sper să mă şi revanşez pentru faptul că n-am prea vorbit zilele trecute. Am fost... ocupat cu ceva.
Mă luase prin surprindere. Eram mută din cauza şocului şi enervată că îmi zădărnicise planurile. Puteam oare să mă despart de el într-un moment ca acela? Teoretic nu. Dar eram dispusă să o fac oricum. Tocmai mă gândeam cum să încep când el vorbi pe neaşteptate:   ─ Alisia, uneori am impresia că nu mă crezi... când îţi spun cât de mult ţin la tine.
─ Nu asta e problema, am spus scuturând nemulţumită din cap.
─ Să înţeleg că există o altă problemă atunci?
Îmi luă mâinile într-ale lui şi mă privi fix în ochi. Asta m-a derutat puţin şi nu i-am mai putut răspunde. A schimbat subiectul imediat:
─ Alisia, eu te iubesc! Nu ai idee cât mă bucur să fiu aici cu tine, astăzi. Nu ai idee!
       Sunase, spre surprinderea mea, convingător. Dar nu voiam să mă las păcălită. În timp ce meditam la asta, nici măcar nu m-am uitat la el, ci am privit în gol. Nu am fost pregătită pentru ce s-a întâmplat apoi. Mâinile lui mi-au cuprins capul într-o fracţiune de secundă şi, înainte să apuc să respir măcar, buzele lui le-au atins delicat pe ale mele. Apoi, m-a privit în ochi, ca şi când ar fi căutat un acord şi m-a sărutat din nou, de data asta mai apăsat şi mai lung. Era un sărut diferit de toate celelalte. Nu mai exista veşnica noastră superficialitate. Era un sentiment adevărat. Era ceva nou. Odată ce am putut respira din nou, mintea îmi fu invadată subit de o ceaţă groasă. Toată determinarea mea de a-l părăsi pe Victor se stingea încetul cu încetul şi ideea începea să mi se pară chiar ridicolă. Poate că, în fond, îl iubeam. Sau cel puţin îl plăceam, nu-i aşa? Iar el cu siguranţă mă plăcea. Ce m-aş fi aşteptat de la o relaţie, mai mult decât aveam deja? Am început să-mi revin din starea aceea ciudată abia după ce am plecat de la cafenea şi l-am văzut pe Victor dispărând după colţ, după ce mă condusese până acasă. Eram foarte derutată şi puţin furioasă pentru cât de uşor influenţabilă mă dovedisem a fi. Dar mi se părea prostesc ce voisem să fac, exact cum spusese Eliza. Şi ce dacă Victor nu era iubirea vieţii mele? Până la urmă, puţini oameni întâlnesc aşa ceva. Deşi iubirea noastră era unidirecţională, aveam să fac eforturi ca să schimb acest lucru. Despărţirea nu era o idee bună. Nu puteam să-i fac asta. În seara aceea, când am închis ochii, am crezut că procedasem corect până la urmă. O parte din mine încă se îndoia în tăcere, însă era o părticică mică, ce se dovedi a fi foarte uşor de ignorat. Părinţii lui ar fi vrut ca el să devină medic şi, probabil, ar fi fost unul grozav, însă teatrul a fost singurul domeniu care i-a făcut cu adevărat plăcere. Şi chiar avea talent. Fusesem de multe ori la spectacolele lui şi puteam să garantez asta. În seara aceea, tata se uita la un meci şi am putut să mă strecor în camera mea. Am auzit de pe hol că era cineva zgomotos înăuntru şi eram sigură că Maria îşi căuta ceva.
─ Ce cauţi aici? am urlat când am intrat.
       Nu dădusem peste Maria, ci peste Alex, care îmi cotrobăia prin sertarul de la noptieră. I-am aruncat o privire otrăvită, pe care o foloseam numai cu el. Dar nu a părut să bage de seamă, căci s-a întors şi ochii lui verzi m-au fixat cu şi mai multă ură:
─ Mi-ai luat CD-urile, acuză el.
       Vorbea despre ultimul joc stupid pe calculator pe care şi-l cumpărase. Mi-am dat ochii peste cap şi i-am spus să iasă din camera mea. A protestat, desigur, dar în final, am ţipat la el atât de tare, încât mi-a dat pace.
Într-un fel, sufeream de mult că nu aveam un frate normal, cu care să pot fi cât de cât pe aceeaşi lungime de undă. Îmi era frică de ceea ce avea să se aleagă de Alex dacă continua aşa, cu viaţa lui dezordonată, rezumându-se la statul la calculator şi chiulitul de la şcoală. Dar aveam propriile mele probleme şi, după cum zicea adesea Maria, Alex părea să fie deja un caz pierdut. Pe la şapte, a trebuit să plec la repetiţii. I-am promis mamei că mă întorc repede, aşa că a trebuit să fug din nou până la studio. Îmi era foarte greu să mă ridic la înălţimea cerută de competiţie, dar Angela spunea că mă descurcam foarte bine.
─ Nu trebuie să ai emoţii, mi-a repetat după vreo oră de antrenament. Dansul îţi iese extraordinar, mai trebuie doar să creezi un final potrivit. E deja târziu şi, din păcate, nu mai pot rămâne cu tine. Dar îţi sugerez să mai exersezi singură o vreme înainte să pleci.
         Am aprobat din cap şi am aşteptat tăcută până când m-a lăsat singură. Acum, că nu mă mai privea nimeni, puteam dansa liberă. Mă gândisem deja la un final pentru dansul meu. Ar fi fost perfect, dacă aş fi putut proiecta în realitate imaginile fantastice din mintea mea. Muzica a invadat sala şi, la fel ca de fiecare dată, m-am lăsat purtată de ea. M-am lăsat pe spate atât de mult, încât până şi eu am fost uimită de poziţia în care mă aflam. Mâinile mi-au alunecat pe corp, iar pleoapele mi s-au închis în atmosfera sumbră a camerei. În ciuda mişcărilor dificile, nu îmi fusese niciodată mai uşor să dansez. Totul curgea de la sine, iar eu nu trebuia decât să simt. Am repetat finalul de mai multe ori, până m-am convins că era exact aşa cum mi-am imaginat. În timp ce dansam în semiîntuneric, am simţit ceva ciudat, ca un junghi în stomac, ca şi când n-aş fi fost singură în cameră. Am deschis ochii şi totul în jurul meu, inclusiv propria persoană, au îngheţat de uimire.
         Una din draperii alunecase puţin într-o parte, lăsând liberă o frântură de geam. De afară, mă privea cineva, un băiat necunoscut. Nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani şi mă fixa cu ochii săi mari, de un verde smarald. Probabil mă vedea doar ca pe o umbră din cauza luminii aproape inexistente, însă eu îl vedeam destul de bine. Avea o siluetă înaltă şi întunecată, iar chipul îi era încadrat de un păr negru plin de ceva ce părea a fi zăpadă. N-am putut să nu mă gândesc pentru o clipă cât de drăguţ arăta aşa. Îşi lipi mâna de geam. Cu o oarecare ezitare, am făcut un pas înainte. Dacă mă mai apropiam puţin, lumina becurilor de afară ar fi dezvăluit zâmbetul seducător pe care încercam să-l etalez. Am remarcat cum colţurile gurii i s-au ridicat puţin, ca şi când ar fi vrut să-mi zâmbească şi el, dar nu-şi duse surâsul până la capăt. Din contră, îşi întoarse capul brutal într-o parte, uitându-se la ceva sau cineva ascuns de privirea mea. N-am mai apucat să fac niciun pas căci, într-o fracţiune de secundă, locul în care stătuse rămăsese gol. M-am uitat prosteşte la reflexia mea vagă în sticla geamului. Încercam fără succes să procesez ceea ce tocmai se întâmplase. Pentru o clipă, am crezut că îmi imaginasem totul. Apoi chipul lui îmi reveni în minte şi m-am contrazis singură. Fusese real. El, acolo, fusese real. Fiorul care-mi străbătuse tot trupul fusese real. Brusc, Maria intră în sală, smulgându-mă din meditaţie. Deşi părea furioasă, nu i-am aruncat mai mult decât o privire.
─ E atât de târziu! a spus ea. Trebuia să fi venit acasă, mama aproape a făcut o criză.
„Probabil că tipul a plecat când a văzut-o pe Maria intrând în fugă aici,”  îmi trecu prin minte.
─ Te-am sunat de zece ori. Unde ţi-e telefonul?
─ În geantă, am răspuns absentă, cu o voce slabă şi complet diferită de cea pe care o foloseam de obicei. Probabil nu l-am auzit. Oricum, ştiai că sunt aici.
„A plecat şi acum numai Dumnezeu ştie dacă am să-l mai văd vreodată.”
─ Nu ai idee câte griji ne-am făcut!
─ Ei bine, sunt în regulă acum, aşa că lasă-mă în pace, am bombănit într-un târziu.
„Dacă Maria ar fi apărut un minut mai târziu... un nenorocit de minut mai târziu...”
Maria a ezitat puţin înainte de veni lângă mine.
─ Ce e cu tine? Arăţi de parcă ai să leşini dintr-o clipă în alta.
─ N-o să leşin.
Am încercat chiar să-i zâmbesc, dar probabil a ieşit doar o strâmbătură ciudată.
─ Plecăm! spuse ea serioasă. Acum!
Am remarcat fără să vreau că şi ea arăta oarecum bizar. Probabil, alergase o mulţime după mine. Avea părul ud din cauza ninsorii, obrajii roşii si buzele mov, de parcă degerase. Când mă întrebă din nou dacă eram în regulă, am mormăit un răspuns pozitiv. Am hotărât că aveam să-i povestesc, poate, într-o altă zi.
Ore în şir, imaginea acelui băiat necunoscut îmi tot reveni în minte, dar n-aveam nici o idee cum să dau iarăşi de el. Şi asta mă enerva cel mai mult. Faptul că trebuia să aştept neputincioasă ca destinul să-mi dea o nouă şansă.

 

        În noaptea aceea, abia dacă am dormit. M-am foit atât de mult, încât Maria s-a trezit de zeci de ori din cauza neliniştii mele. Iar în puţinul timp în care nu am fost trează, am avut un vis. Nu avea un final fericit şi, totuşi, ceva mă oprea să-l numesc coşmar. În jurul meu era întuneric, nu vedeam decât ochii lui verzi, strălucind. Privirea lui era profundă, enigmatică. S-a apropiat de mine, cu un surâs fascinant, ascuns în umbră. Eu nu mă puteam opune, îmi doream prea mult să mă las pradă farmecului lui. Degetele lui se împleteau cu ale mele, iar buzele lui erau atât de aproape, amăgindu-mă. Îmi doream să-l sărut la nesfârşit în aceea lume obscură, dar el se îndepărta deja din ce în ce mai mult, dispărând în întuneric şi lăsându-mă de una singură. Apoi, mult prea repede, totul s-a cufundat într-o baie de lumină. M-am trezit cu o pereche de cearcăne imense şi cu o durere îngrozitoare de cap. Din fericire, nesomnul a avut şi o parte bună, pentru că am auzit-o pe Maria murmurând în timp ce dormea, toată noaptea, despre un anume Adi.
─ Adi, te iubesc, spusese ultima dată.
Curiozitatea îmi fusese stârnită în mod categoric.

 

       În următoarea săptămână, m-am chinuit din răsputeri să-mi văd în linişte de viaţă. Am ieşit cu Victor de mai multe ori. Uneori, reuşea să mă binedispună, dar nu era suficient ca să-mi împiedice gândurile despre băiatul pe care-l văzusem la studio. Pur şi simplu, nu puteam să-i uit chipul. Vineri am chiulit de la ultima oră. Nu-mi stătea în fire, dar nici eu, nici Eliza, nu eram în stare să ne mai ţinem pe picioare pentru chimie. Ne-am aşezat amândouă pe o bancă şi Eliza a cotrobăit în gentuţa ei minusculă în căutarea unei pile de unghii.
─ Şi... cum mai stai cu iubirea? întrebă ea după ce, chipurile, îşi retuşa manichiura care oricum era perfectă.
M-am strâmbat involuntar. Nu era genul de întrebare pe care să o pună Eliza, mai ales că ştia deja că ieşeam des cu Victor.
─ De parcă ai fi în necunoştinţă de cauză, am râs eu.
─ Deci cu Victor... e totul bine, nu? a stăruit ea.
Avea un ton ciudat, îngrijorat şi, cu siguranţă, atipic. Am întrebat-o ce era în neregulă.
─ Nimic, a spus zâmbind. Doamne, de ce ar fi ceva în neregulă?!
M-am grăbit să-i zic că nu o cred, dar mi-a vibrat mobilul fix în acea secundă. Mi-am aruncat ochii în grabă peste mesajul de la Victor.
─ Spune că trece pe aici, am informat-o pe Eliza, care încerca să vadă peste umărul meu.
─ Ok, a spus ea. Atunci eu cred că mă duc acasă.
Eliza era genul care nu se simţea niciodată în plus. Nu vedeam de ce era aşa de doritoare să plece tocmai acum.
─ Poţi rămâne, am contrazis-o bulversată.
─ Oricum trebuia să plec. I-am promis mamei că fac curat de vreo trei săptămâni.
        Mi-a zâmbit scurt, în timp ce eu încercam să găsesc o explicaţie pentru comportamentul ei. Dar Eliza avea adesea momente în care se purta ciudat, aşa că, după ce m-a lăsat singură, am încetat să-mi mai imaginez scenarii privind catastrofa monumentală despre care ea refuza să-mi povestească.
Victor a ajuns după vreo zece minute. Recunosc că mi-a plăcut să-l văd cu părul cârlionţat în vânt, pe noua lui bicicletă şi să mă gândesc că acela era iubitul meu. Dar era mai mult o chestie de mândrie decât de afecţiune nemărginită. Şi-a lăsat bicicleta la o parte, ca să mă cuprindă într-o îmbrăţişare lungă. Şi, în timp ce mă îmbrăţişa, aproape că am reuşit să uit de ochii aceia obsedanţi ai unui străin.
─ Bună, a spus el mai târziu, după ce îmi dădu drumul din strânsoare.
      Avea un ton destul de grav, tipic unei afirmaţii de genul Am ceva important să-ţi spun. Am aşteptat, dar el n-a continuat. I-am zâmbit cu întârziere, ca răspuns la salut.
─ Pari abătut azi, am comentat eu.
─ Neah, mă contrazise el, părând că se răzgândise brusc cu privire la ceva. Începu să se joace cu o şuviţă întunecată din părul meu. Deloc. Tu ce faci?
─ Încerc să o înţeleg pe Eliza, am bombănit dându-mi ochii peste cap. O cauză pierdută.
─ Ce s-a întâmplat? mă întrebă el repede, sunând aproape îngrijorat.
─ E ciudată, m-am plâns eu. Nici măcar nu a vrut să rămână astăzi.
L-am auzit pe Victor râzând uşor, în timp ce-şi sprijinea bărbia de umărul meu.
― Asta e problema? făcu el.
Am simţit ironia din vocea lui, aşa că i-am răspuns cu aceeaşi monedă.
― Eşti băiat, deci complet incapabil să înţelegi.
― E mai mult decât evident că a vrut să ne ofere puţină intimitate.
Însă, judecând după tonul pe care vorbise, nici măcar el nu părea să creadă asta.
― Mda, poate, am mormăit.
― Am putea vorbi despre altceva, sugeră Victor. Cum ar fi... Îşi lăsă fraza în aer pentru câteva clipe. Spune-mi ce ai mai făcut cu noua coregrafie.
Am pufnit în şoaptă. Era foarte drăguţ din partea lui să se prefacă că baletul meu îl interesa cât de cât. Adevărul era însă că îl fascina tot atât de mult cât mă fascina pe mine fotbalul. Adică deloc.
― Termină cu prostiile, am râs eu. Hai să găsim un subiect comestibil pentru amândoi.
El se încruntă puţin, dar cedă repede.
― Ok! Atunci dă-mi voie să-ţi spun că arăţi superb azi.
Mă sărută uşor pe obraz, în timp ce înaintam împreună prin zăpada care începea să se topească. Îmi plăcea să mi se facă complimente, deşi, după Victor, aş fi fost frumoasă şi cu părul vopsit verde. Avea această pasiune pentru mine, pe care nici măcar eu nu reuşeam să o înţeleg pe deplin.
― Serios? Ce e aşa superb? l-am tachinat.
― Nu ştiu, făcu el. Întreabă-i pe toţi ceilalţi băieţi cărora le-ai frânt inimile.
Am râs amândoi. Mâna lui o apucă pe a mea, iar eu am decis să nu mi-o retrag. În schimb, am deschis gura fără să gândesc:
― Victor.
Se opri din mers şi am regretat imediat. Avusesem o idee proastă. Foarte proastă. Dar ochii lui întunecaţi deja îi fixau pe ai mei şi nu mai puteam da înapoi.
― Mă iubeşti? am şoptit cu voce slabă.
Ce întrebare stupidă! Desigur că mă iubea. El mă iubea. Eu eram problema aici.
― Dacă te iubesc? râse el. Eu...
Înghiţi în sec, ca şi când i-ar fi fost frică să-mi răspundă.
― Desigur. Ştii asta, continuă bulversat.
― Ai ezitat, am remarcat eu.
― Alisia, ce tot spui? Nu ţi-am dovedit ce simt pentru tine?
De data aceasta, am rămas fără replică.
― Ba da. Iartă-mă.
Sperasem, oare, să spună nu? Să nu mă mai simt vinovată? Degeaba, fizic, îi eram alături. Mintea mea însă se agăţa disperată de băiatul cu ochii verzi. Nu era ca şi când l-aş fi înşelat?
     M-am cutremurat, scârbită de acest gând. Nu eram eu fata care înşală. Nu puteam fi!
― Alisia, nu eşti în apele tale, fu singurul lui comentariu.
Era o afirmaţie cât se poate de adevărată şi nu m-am chinuit să neg.
― Ştiu că sunt greu de suportat, am oftat. Te rog, ignoră toate prostiile pe care le voi mai spune astăzi.
― Eşti ridicolă, mormăi el sărutându-mi tâmpla. Şi apropo, sâmbăta viitoare eşti ocupată.
― Poftim?
M-am încruntat la el, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului.
― Nu-ţi fă planuri, îmi ceru el vesel.
― Ce o să facem? am întrebat curioasă.
― Secret.
M-am strâmbat. Nu îmi plăceau secretele.
― Şi o să-ţi placă, de data asta, mă asigură el.
― Bine, am şoptit învinsă, şi m-am ridicat pe vârfuri pentru un sărut rapid. O să mă străduiesc!

 

       Maria nu ajunsese încă acasă în momentul în care m-am prăbuşit pe canapeaua din sufragerie. Nu ştiam pe unde umbla, dar nu-mi puteam imagina decât că stă într-o librărie şi citeşte. Poate părea naiv, dar cam aşa era Maria. Mi-am luat telefonul din geanta răstignită pe fotoliu şi am sunat-o. Dar melodia preferată a Mariei răzbătea până la mine de pe o măsuţă minusculă, din hol. Tipic ei, să-şi uite telefonul acasă. L-am luat fără nicio ezitare, ridicol de încântată de posibilitatea descoperirii identităţii acelui Adi. Îşi codase mesajele, spre exasperarea mea. Am tastat sigură pe mine data ei de naştere, dar am eşuat. Nu înţelegeam de ce şi-ar fi codat Maria mesajele, în primul rând, dar asta mă ambiţiona şi mai tare. Însemna că exista ceva ce eu nu trebuia să ştiu. Avea un secret. Nu am avut mustrări de conştiinţă, deşi mă băgam neinvitată în intimitatea surorii mele. Ea îmi făcuse de multe ori acelaşi lucru şi, în plus, oricum mi-ar fi spus într-un final. Am mai încercat alte trei coduri, toate greşite, şi deja mă pregăteam să renunţ. Apoi, lovită brusc de inspiraţie, am tastat un nume simplu care cu siguranţă nu avea să dea greş: Adi. Am început să râd singură, ca o isterică, când mi-au apărut pe ecran vreo treizeci de mesaje primite, toate de la un singur număr. Am deschis disperată cel mai recent mesaj şi am citit fără să respir: „Mi-e dor de tine.” Acest enunţ banal îmi aşternu pe faţă un zâmbet imens. Maria se vedea deci, în sfârşit, cu cineva. „Stai deoparte”, mi-a ordonat o voce mică. „Nu te priveşte.” Am ignorat-o în timp ce deschideam cel de-al doilea mesaj: „Ce faci, scumpo?” Ce interesant! Mă întrebam de când ţinea chestia asta. Oare îl ştiam pe Adi din vedere?
― Ce naiba faci? mă întrerupse o voce furioasă.
Nu am îndrăznit să ridic ochii din ecranul telefonului.
― Nu te-am auzit intrând, am şoptit.
― Mi-ai spart codul? ţipă Maria smulgându-mi telefonul din mână.
Nu cred că mai avea rost să mint.
― Eram doar...
― Băgăcioasă şi enervantă, ştiu.
Aşa încruntată şi nervoasă cum era, Maria arăta aproape înfricoşător.
― Îmi pare rău. Dar ai fi putut să-mi povesteşti şi mie, am adăugat timidă.
Ea tăcu pentru o clipă.
― Ce să-ţi povestesc, Alisia? întrebă dur.
Am râs uşor.
― Nu e evident?
Maria îşi dădu ochii peste cap şi plecă spre camera noastră.
― Stai, vreau să ştiu.
Sunase ca o rugăminte patetică, dar simţeam cum faţa îmi ardea de curiozitate. Eram sora ei. Mă interesa viaţa ei. Nu greşeam cu nimic, nu-i aşa?
― Sunt supărată pe tine, îmi aminti ea în timp ce urca scările cu paşi apăsaţi.
― Are ochi albaştri, nu-i aşa?
Maria adorase dintotdeauna băieţii cu ochi albaştri. Aproape că i-am putut simţi zâmbetul din voce când mi-a răspuns cu întârziere:
― Da.
― Povesteşte-mi, am implorat-o eu. Te rog, te rog, te rog!
― Încetează, Alisia!
Încă se afla pe scări în aceeaşi poziţie, astfel încât nu-i puteam vedea decât părul negru superb şi ridicol de lung revărsându-i-se pe spate.
― Te rog? am repetat timid.
Am auzit un oftat uşor, în timp ce s-a întors să-mi arunce o privire rapidă.
―  Hai în cameră! O să-ţi fac un rezumat, deşi nu meriţi.
    Ne-am tolănit amândouă pe patul Mariei, în timp ce eu tremuram de nerăbdare. Ea, în schimb, era  perfect liniştită.
― Totul a început acum două săptămâni. O să ţi se pară o poveste clasică, mă preveni ea.
― Îmi plac chestiile clasice! am asigurat-o.
― S-a întâmplat într-o seară, târziu, când alergam disperată să ajung acasă înainte ca mama să se panicheze şi să cheme poliţia. Deşi felinarele de pe stradă erau aprinse, abia dacă vedeam pe unde merg.Când am trecut de ultimul colţ de stradă, m-am ciocnit de un băiat absolut superb. Nu ştiu de unde a apărut, dar pur şi simplu mi-a fost de ajuns să-l văd o dată şi am ştiut că se întâmpla ceva. Ne-am izbit rău de tot unul de altul şi pot spune că a fost chiar dureros.        

         Între timp, geanta mi-a alunecat de pe umăr şi toate porcăriile din ea au căzut în zăpadă. Aveam acolo, printre altele, fişa de înscriere la bibliotecă, cu toate datele personale. El mi-a înmânat-o rapid, cerându-şi scuze că dăduse peste mine şi eu i-am spus că nu era nicio problemă. El părea destul de timid, aşa că conversaţia nu a continuat. În schimb, mi-a zâmbit într-un mod copleşitor. Eşti bine? Abia când Maria s-a întrerupt mi-am dat seama că uitasem să respir. Am tuşit uşor ca să-mi revin, în timp ce ea râdea de mine.
― Spune până la capăt, am certat-o eu.
― Toată chestia a durat maxim două minute, reluă ea pe un ton gânditor. Am regretat că îl lăsasem să-mi scape şi toată seara aia m-am simţit îngrozitor. A doua zi însă, m-a sunat. Maria zâmbi când îşi aminti. Reţinuse numărul de pe fişă. Şi a treia zi, am vorbit din nou, apoi, într-o vineri, când mama şi tata nu erau acasă, iar tu aveai antrenamente, m-am furişat cu el la un suc. Atunci ne-am sărutat prima oară.
― Câţi ani are? am întrebat eu fermecată.
― Nouăsprezece.
― Zodie?
― Vărsător. Ca şi mine.
― Culoarea părului?
― Şaten închis.
― Sună perfect, am spus încetând cu interogatoriul.
Am zâmbit. Spre deosebire de a mea, povestea de vis a Mariei avusese deja un final fericit şi asta într-un timp atât de scurt! Această constatare m-a bucurat şi m-a durut în egală măsură.
― Şi acum sunteţi împreună!
Maria a perceput-o ca pe o întrebare, deşi cu siguranţă nu asta intenţionase să fie.
― Cam aşa ceva, zâmbi ea.
― Trebuie să mi-l prezinţi într-o zi! Nu vreau să te presez, dar mor de nerăbdare.
Mi s-a părut că Maria nu auzise nimic din ceea ce tocmai spusesem. Se uita aiurea pe fereastră, total absentă.
― Maria!
Am văzut-o tresărind la auzul vocii mele.
― Eşti bine?
― Mă gândeam doar la cât de norocoase suntem.
M-am încruntat, derutată de folosirea pluralului.
― Nu ştiu dacă sunt chiar atât de fericită cu Victor, am spus după o vreme, înţelegând la ce se referise.
  Am simţit că mă înec înainte de a termina propoziţia. Nu mai spusesem asta niciodată cu voce tare şi acum suna mult prea real. Maria căscă ochii mari şi aproape că începu să râdă, dar mă văzu atât de serioasă, încât îşi luă şi ea o expresie asemănătoare.
― Ce s-a întâmplat? şopti ea. Te-a supărat?
― Nu...
Se vedea că Maria se aşteptase la un răspuns plurisilabic, dar eu am rămas mută, regretând că deschisesem subiectul.
― Este ceva ce nu îţi place la el? întrebă într-un final.
― Nu... cred. Nu ştiu. Maria, nu e vina lui, am oftat. Dar se pare că el mă iubeşte atât de mult şi... Vreau să spun, şi eu ţin la el. Dar nu e suficient. Pe de altă parte, ştiu că aş regreta dacă ne-am despărţi.
Această frază dezordonată m-a lăsat fără aer şi m-am întrebat dacă Maria prinsese măcar jumătate din cuvintele mele. Era, totuşi, exprimarea într-o oarecare măsură a tuturor problemelor mele legate de el şi de coexistenţa noastră ca iubiţi.
― Sunt slabe şanse să găseşti pe cineva mai bun, zise ea, evitând orice alt comentariu.
― Ştiu, am şoptit, forţându-mă să nu las imaginea ochilor verzi să-mi pătrundă iarăşi în minte. Nu ştiam dacă el ar fi fost mai bun. Şi probabil că nici nu aveam să aflu. Oricum, de ce vorbim despre mine? Adi e un subiect mult mai interesant.
― Adi e un subiect încheiat, mă asigură Maria.
― Dar de abia ai început!
Protestul meu fu rapid înăbuşit de telefonul meu care suna de zor. Nu am făcut însă nicio mişcare.
― Nu răspunzi?
Maria mă privi perplexă.
― Probabil e Victor. Am să-l sun eu mai târziu, când nu va mai reprezenta o ocazie pentru tine să abandonezi subiectul.
― Ridicol, mormăi Maria în timp ce telefonul meu deja se oprise. Îţi place să pui oamenii pe jar.
― Doar pe Victor, am contrazis-o serioasă. Deci! Adi!
― Nu fi nesuferită, râse Maria în timp ce îşi lua o carte din bibliotecă. Vorbim mai încolo, adăugă.
― Tu citeşti tot timpul! am protestat din nou.
― Ai o problemă cu asta?
― Nu.
Maria zâmbi şi îşi luă ochii de la mine.
― De fapt, am, m-am corectat repede. Am o problemă cu faptul că nu eşti niciodată în stare să duci până la capăt o conversaţie cu mine şi mereu mă laşi baltă pentru tot felul de porcării.
― Nu vreau să ne certăm, Alisia, spuse ea uimită de direcţia pe care discuţia o luase în mai puţin de un minut. Pur şi simplu ...
― Pur şi simplu mai bine o lăsăm baltă, am terminat fraza în locul ei şi am ieşit din cameră.

 

      În bucătărie, am dat peste tata, care citea ziarul. Mereu făcea asta când se plictisea.
― Bună, tată.
― Alisia. Mi s-a părut mie sau am auzit o uşă trântită?
― E în regulă. Doar ne-am ciondănit puţin.
Tata lăsă ziarul deoparte şi îmi aruncă una din privirile lui ciudate şi mustrătoare.
― De ce?
― O prostie. Chiar nu are cum să te intereseze.
― Dacă aveţi o problemă, puteţi vorbi cu părinţii voştri. În general aşa se face.
Părea supărat acum. Ce aveau cu toţii?!
― Nu avem nicio problemă, tată, l-am asigurat din nou şi m-am grăbit să părăsesc bucătăria, alarmată de perspectiva unei discuţii lungi în familie.
           Din moment ce oricum nu aveam nici o activitate, mi-am pregătit o minunată baie cu spumă. M-am cufundat în apa fierbinte şi mi-am lăsat gândurile să zboare aiurea. La urma urmei, aveau un domeniu atât de larg de colindat. Am început să mă gândesc la problemele secrete ale Elizei, care în ultima vreme era mereu tăcută şi deprimată. Apoi îmi veni în minte primul meu sărut cu Victor. Îmi amintesc că era luni dimineaţă şi eu venisem la şcoala ca un zombi, pentru că nu dormisem în noaptea de dinainte. Când am ajuns, am dat peste Victor care sprijinea uşa clasei mele, cu un zâmbet discret pe faţă. Nu eram în cele mai bune relaţii atunci, aşa că l-am întrebat ce face acolo şi i-am zis că n-aveam timp de discuţii. Replica lui „nici eu” a fost imediată şi urmată de un sărut scurt, dar dulce. Cred că am intrat în şoc pe moment, dar mi-am revenit îndeajuns de repede, cât să-l aud spunând că ne vedem în pauză şi să-l simt apucându-mă fugar de talie.

        Acum că îmi aminteam, fusese drăguţ. „Dar nici pe departe la fel de drăguţ ca băiatul cu ochi verzi”, spuse o voce firavă, nechemată, din mintea mea. „Termină!”, mi-am impus, dar vocea debita în continuare, obligându-mă să rememorez unica noastră întâlnire iar şi iar, făcându-mă să cred că fusese un moment atât de însemnat al vieţii mele. Şi oricât de absurd era să sper în iluzia unei revederi, simţeam că a mă desprinde de ea ar fi fost ca şi când aş fi ales să nu respir. Nu voiam să mă scufund tot mai adânc în abisul înfricoşător al unei lumi lipsite de zâmbetul său. Aşa că nu m-am mai opus gândurilor. M-am lăsat să mă văd alături de el, să-mi imaginez o clipă de perfecţiune netrăită şi, în acelaşi timp, să mă urăsc pentru că-l lăsasem să plece. Eram şocată de felul în care toată euforia se preschimba rapid într-o stare amară, de regret. M-am scufundat în apă, în scopul unei deşteptări întârziate. Niciun efect. Înnebuneam deja, simţeam că am febră, apa mă opărea şi nici măcar nu-mi mai păsa. Era un fel de dezolare totală, căreia nu-i puteam face faţă. Am găsit cumva puterea să mă ridic, să mă îmbrac, să-mi trec o mână prin părul umed, deşi eram vag conştientă de ceea ce făceam. Mă pierdusem într-o nebunie dăunătoare. Capul îmi vâjâia şi instinctele mele amorţiseră de tot. Oare cât stătusem în baie? O oră, poate două? Auzeam paşii Mariei pe scări, venind după mine, şi m-am repezit să mă asigur că e tras zăvorul. Se auzi un ciocănit uşor.
― Alisia!
― Ce-i?
― Te simţi bine?
―  Da, sunt bine.
Mi-am şters furioasă o lacrimă.
― Mai stai mult acolo?
―  Nu. Pleacă! am adăugat nepoliticos.
Maria a oftat prelung, nemulţumită, şi am auzit-o îndreptându-se spre bucătărie. Fusese cât pe-aci să fiu surprinsă în acea stare deplorabilă. Dar era doar vina mea, căci mi-o impusesem singură şi perfect conştientă de posibilitatea unor urmări nefaste. M-am uitat la picioarele mele subţiri, arătând mult prea fragile şi instabile. Era vremea să mă ridic.

​

         Zilele treceau uşor şi monoton. În această rutină plictisitoare, reuşisem să mă detaşez de tot ceea ce însemna persoana lui. Mă axasem pe şcoală, pe repetiţii, pe viitorul meu. Era ceva ce puteam clădi şi controla şi nu voiam să mai am parte de surprize. Când aveam puţin timp, ieşeam cu Victor, care – mai nou – mă vizita şi acasă. În lunea aceea, deşi nu mă anunţase, ştiam că va veni.
Într-adevăr, sunetul discret al soneriei mi-a confirmat bănuiala. Victor era acolo, cu un buchet de flori în mână. Buzele lui le-au atins uşor pe ale mele, atât de fin, încât eu am fost cea care am rămas dorindu-mi mai mult. Am înţeles atunci că, deşi relaţia noastră fusese pe cale să apună, o ferisem de moarte. Şi era altfel acum. De parcă se putea întrezări deja un nou răsărit. Am intrat cu el în sufragerie şi m-am lăsat să cad în braţele lui pe canapea. Un tablou în aparenţă perfect.
― Ghici unde mergem sâmbătă, îmi şopti el în ureche în timp ce mâinile lui coborau uşor pe talia mea.
Mă ţinea de mult pe jar în legătură cu ziua de sâmbătă. Am ridicat din umeri pentru a-l asigura de blancul din mintea mea. Victor cunoştea oraşul mai bine decât oricine. M-ar fi putut duce oriunde şi ar fi fost inutil să încerc măcar să fac vreo presupunere.
― Data de trei martie îţi spune ceva?
Convinsă că nu auzisem bine, m-am uitat la expresia lui luminată de cea mai puternică satisfacţie. Pe trei martie, se desfăşura un bal anual, la care, prin definiţie, era aproape imposibil să obţii bilete. Localul era superb, oamenii erau de calitate. Şi totuşi avea biletele în mână.
― Cum...? am început să întreb, dar mâinile lui îmi mângâiau delicat obrazul în loc să-mi dea un răspuns.
L-am îmbrăţişat, cu un amestec de afecţiune şi recunoştinţă.
― Asta trebui să fie o glumă!
Mâna lui mi s-a împleticit în păr, în timp ce mi-a spus cu o voce dulce:
― Orice pentru iubita mea!
Cred că în acel moment l-am iubit şi eu, în tăcere. M-am cuibărit timidă la pieptul lui, fără nicio altă dorinţă.
― Mulţumesc, i-am spus. Pentru tot.
Prin „tot”, înţelegeam mai mult decât şi-ar fi putut imagina el. Îi mulţumeam nu numai pentru bal, pentru flori sau orice altceva de genul ăsta. Îi mulţumeam pentru că îmi era alături, pentru că mi-ar fi iertat orice, pentru că mă iubea, deşi nu meritam asta. Râvnisem prosteşte la ceva ce nu puteam avea, în timp ce aveam lângă mine ceva poate şi mai bun. Fusesem atât de oarbă, aşa cum şi el fusese orb când nu văzuse că nu sunt aşa cum ar fi trebuit să fiu. Şi totuşi, această orbire ne adusese împreună. Şi aveam să fiu, de această dată, aşa cum merita el. Nu-mi păsa dacă asta ar fi însemnat sacrificii. El făcuse sacrificii pentru mine.
Victor a plecat târziu, aproape de ora zece. Balul ce urma mă bucura atât de tare, încât a trebuit să o sun pe Eliza să-i povestesc despre asta. Entuziasmul ei stins şi forţat aproape că m-a deprimat. De ce trebuia să aibă un comportament atât de bizar, atât de enervant şi fără sens? Trecuse deja prea mult timp de când mă luptam cu răspunsuri monosilabice şi era cu siguranţă limita răbdării mele. După bal, urma mai mult ca sigur o confruntare directă. În fond, cine spunea că eram obligată să îmi petrec timpul cu o prietenă care aparent nu-mi mai dorea compania? Nu aveam nevoie de aşa ceva. Cu siguranţă, puteam avea alte prietene mai bune şi începeam să cred că motivaţia ei pentru un asemenea comportament era ori foarte fragilă, ori inexistentă.

 

           În timp ce această problemă tulbura fondul vesel al vieţii mele, timpul trecea îmbucurător de repede. Maria era şocată de schimbarea mea bruscă de comportament, dar când i-am explicat că planurile mele îl includeau pe Victor, s-a luminat instantaneu la faţă. Aveam impresia că ea credea mult în viitorul acestui cuplu. Nu-mi spusese nimic despre asta în faţă, dar nici nu era nevoie. O cunoşteam mai bine decât oricine.
   Sâmbătă seara, am intrat într-o criză îngrozitoare de timp. Imaginea din oglindă nu mă mulţumea defel şi, deşi dispuneam de toate produsele de machiaj din lume, mă temeam că aveam s-o urăsc în continuare. Am fost însă norocoasă că Maria m-a ajutat cu bigudiurile, excelând, spre surprinderea mea, în acel domeniu. Privindu-mi buclele perfecte, aş fi putut să jur că arătam ca fetele din reclamele de la şampon. Un alt şoc: rochia violet a Mariei mi se potrivea perfect! M-am machiat atentă, ridicol de emoţionată de imaginea care mă aştepta.
  Şi nu eram o dezamăgire, aşa cum prezisesem. Din contră, arătam superb. Nu eram genul care se autocomplimenta, nu făcusem asta niciodată până atunci. Maria însă era atât de încântată de imaginea mea, încât aproape mă făcu şi pe mine să cad în extazul propriei persoane. Din fericire, m-am oprit fix la limită, renunţând să mă mai uit stupefiată în oglindă, din cauza timpului care mă presa. Victor venea să mă ia.
Când a ajuns, stresul deja mă adusese într-o stare de tremur permanent. Era prima oară când venea cu maşina, prima oară, oricât de ciudat ar fi părut, când mergeam la o petrecere împreună. Sărutul lui fu unul suav, perfect, un salut pe care cuvintele nu l-ar fi putut egala. M-am urcat în maşină cu aerul unui copil care se duce prima oară la şcoală. N-am putut să nu remarc cât de scumpă părea să fie, mă întrebam chiar dacă eram destul de preţioasă pentru ea. Victor îşi puse mâna peste mâna mea şi, cu aerul cel mai calm din lume, şopti:
― Ai emoţii?
― Nu, am minţit degajat, reuşind cumva să-l privesc fix în ochi.
― Emoţiile pot fi constructive, râse el de disimularea mea. Vreau să-ţi aminteşti seara asta.
Am înţeles imediat că se afla într-o dispoziţie romantică. Am dat în cap mimând un răspuns pozitiv şi i-am strâns tare mâna în mâna mea. Mă convinsesem că aşa erau menite să fie lucrurile. Eu şi Victor, fericiţi împreună. Încă mă uitam la mâinile noastre, când el fu nevoit să şi-o retragă pentru a porni motorul.  Îşi luase carnetul de puţin timp, dar îi vedeam mândria întipărită pe faţă sub forma unui surâs larg.
― Apropo, zise el după o vreme, detaşat, ca pe un comentariu firesc. Eşti superbă şi te iubesc!
― Mincinosule! am spus eu roşind.
Pe drum, îmi sună telefonul, iar vederea numelui Elizei m-a mirat. Am răspuns totuşi:
― Da, Eliza.
― Alisia, îmi pare rău, spuse ea repede, cu vocea tremurată. Trebuie să-ţi spun ceva ce ar fi trebuit să ştii de mult!
― Mă sperii! am glumit eu, deşi în vocea mea se simţea o curiozitate reală.
― Nu te duce cu Victor!
Replica ei a fost urmată de tăcere din partea mea. M-am încruntat, neînţelegând.
― Ce tot vorbeşti?
― N-am putut să-ţi spun până acum, dar Victor…, ei bine, cred... ştiu că nu te iubeşte, orice ar spune el.
Am tăcut din nou, supărată şi şocată în acelaşi timp. Victor începea să se uite nedumerit.
― Nu văd logica acestei conversaţii! am spus dură.
― M-a sărutat.
Respiraţia mi s-a tăiat brusc, sunetele au încremenit. Am încercat să exprim în cuvinte gândul care răbufnea din mintea mea: Nu te cred! Dar nu reuşeam să pronunţ nicio silabă.
― Îmi pare rău, şopti Eliza. Pur şi simplu...
Am auzit-o inspirând înainte să continue:
― Pur şi simplu m-a sunat într-o zi, cândva, în a doua săptămână din februarie, să ne întâlnim pentru „o problemă urgentă”. N-am bănuit nimic, aşa că m-am dus. Am crezut că e ceva legat de tine. Şi o să-ţi spun exact ce mi-a spus.
Eliza cită în şoaptă, în timp ce eu continuam să nu respir.
― Amândoi ţinem la Alisia. Nu aş vrea să o rănesc niciodată, am crezut chiar că o iubesc. Dar Eliza, când te văd pe tine.. .e altceva. Sunt îndrăgostit de tine!  Am avut grijă ca ea să nu vadă asta, însă ştiu sigur că tu ai observat. I-am spus că nu poate vorbi serios, adăugă Eliza. Atunci m-a tras înspre el şi m-a sărutat puternic, iar eu m-am smuls din strânsoare prea târziu pentru a mă putea considera nevinovată. Îmi pare rău, Alisia, dar dacă aş fi spus ceva m-ai fi crezut o trădătoare, cum poate am şi fost. Motivul pentru care te duce la balul ăsta e o datorie faţă de el însuşi, se simte vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat între noi şi vrea să dea totul uitării, cu atât mai mult cu cât eu l-am respins. Alisia... mă auzi?
― Aud foarte bine, am zis după o pauză lungă, cu o voce robotizată. Trebuie să plec.
Şi apoi am închis înainte să-i dau ocazia să mai spună ceva.
― Ce-i? mă întrebă el total confuz.
Începeam să înţeleg cu groază de ce nu mă sunase în săptămâna dinainte de ziua îndrăgostiţilor.
― Tocmai am vorbit cu Eliza, am spus  privindu-l adânc în ochi.
Şi în acea clipă, am citit totul pe faţa lui: şoc, panică, jenă. Şi-a mutat imediat privirea de la mine.
― Şi? a încercat el.
― E adevărat? l-am întrebat rănită, deşi ştiam deja că mă aştepta un răspuns pozitiv.
― Ce să fie adevărat? Nu te înţeleg, scumpo.
Tonul lui atipic mi-a confirmat din nou bănuielile. Am încercat să inspir, să mă calmez.
― Te cunosc, Victor, am spus rece. Minţi!
Nu m-a contrazis. Izbită de acea realitate neprevăzută, am simţit lacrimile gata să-mi alunece pe obraji, distrugându-mi machiajul, distrugând minciuna în care trăiam, în definitiv, distrugându-mă.
    ― De ce? am întrebat dur.
― A fost un singur sărut! O singură greşeală, o prostie. Îmi pare rău... te rog, Alisia, nu vreau să te pierd acum!
― Nu-ţi face griji! am zis repede, înainte să realizez ce spuneam. M-ai pierdut cu mult timp în urmă!
Ăsta era adevărul, pe care eram liberă, în sfârşit, să îl mărturisesc faţă de el şi de propria persoană.
― Dar nu mă aşteptam să faci aşa ceva, am continuat, suprapunându-mă cu scuzele lui. Niciodată! Şi termină cu scuzele puerile!
― Dar chiar te iubesc! urlă el, risipind orice romantism posibil.
Un râs scurt la această declaraţie patetică în momentul acela a răzbit dintre lacrimile mele. Începeam să cred că nu mai erau de regret sau suferinţă, ci pur şi simplu, de furie. Ciudat, dar asta mă întărea oarecum.
― Am făcut o greşeală! repetă el uitându-se fix la mine. Dar...
    ―  Uită-te la drum! am ţipat. Şi du-mă acasă!
―  Nu!
            Am văzut într-o fracţiune de secundă cum o mână i s-a desprins de pe volan pentru a mă trage forţat spre el, în ideea de a obţine un sărut. Şi asta a fost suficient. Am văzut cealaltă maşină venind cu viteză pe contrasens, în timp ce mă chinuiam să-l îndepărtez şi să-l oblig să ne salveze vieţile, dar totul s-a întâmplat mult prea rapid. Nu am avut timp decât să scot un ţipăt firav şi nu mai pot spune nimic despre ce s-a întâmplat apoi.