Rezumat

​

     In această lucrare am avut în vedere o abordare interdisciplinară, din perspectivă literară și psihologică, a jocului psihologic și a manipulării, ilustrate în forme de comunicare nonverbală în romanul Magicianul de John Fowles. Am avut în vedere elemente precum: ambiguitatea, întrebările retorice, limbajul trupului, persuasiunea, deruta, intimidarea, jocul de-a Dumnezeu.

   Cuvinte cheie: manipulare, comunicare nonverbală, persuasiune, ambiguitate.

​

     I. Introducere în universul romanului

    Magicianul de John Fowles urmărește povestea unui tânăr absolvent al Oxford – Nicholas Urfe –  care, din întâmplare, ajunge să predea engleza într-un liceu de pe o insulă grecească, Phraxos. Acolo descoperă plaja Bourani și îl întâlnește pe proprietarul acesteia, Maurice Conchis.  Pentru Conchis, vizita lui Nicholas nu este deloc o surpriză, el plănuind să îl cunoască de la bun început. Acesta, împreună cu o suită de „asistenți”, îl trag, pe nesimțite, pe Nicholas în mrejele jocului lor psihologic bazat pe manipulare și minciună, al cărui scop Nicholas nu îl descoperă decât la întoarcerea în Londra.
Rațiunea lui Nicholas este pusă la grea încercare în fiecare clipă petrecută cu Conchis și ceilalți participanți: povești din trecutul bătrânului care singure au semnificații aparte, încrederea pe care tânărul o acordă celor două gemene – Lily și Rose – care înseși sunt mai periculoase decât Conchis, semne, declarații, scrisori falsificate, chiar încercări ale lui Conchis de a-i spune adevărul despre ceea ce se petrece, toate acestea sunt menite nu doar să-l deruteze pe Nicholas, ci chiar să-l schimbe.
Bazat pe elemente de psihanaliză și filosofie mistică, romanul „Magicianul” este o poveste despre trădare, rațiune, adevăr și minciună.

​

Personaje
Personaje principale:
Nicholas Urfe
Alison Kelly (prietena lui Nicholas, pe care acesta o abandonează ca să plece în Grecia)
Maurice Conchis
Lily de Seitas

Alte personaje (implicate în experiment):
Joe - tânăr de culoare, implicat în „piesa de teatru”

​

Maria - menajera lui Conchis
Demetriades - un alt profesor de la liceul unde predă Nicholas
Rose de Seitas - sora geamănă a lui Lily
Lily de Seitas - mama gemenelor

Personaje din poveștile lui Conchis
De Deukans
Gustav Nygaard
Henrik Nygaard
Anton Wimmel

​

   Maurice Conchis

    Un bătrân bogat, intelectual, inițiat în artele gândirii, învăluit de mister, Conchis este cu adevărat un personaj controversat ale cărui acțiuni sunt la fel de paradoxale, ca rațiunea-i însăși. Un om care aparent trăiește pentru minciună, însă care se dovedește a fi atât de inteligent încât să construiască un întreg sistem de cunoaștere în baza „imaginației” sale. Conchis este un personaj aparte întrucât caracterul său distant și savant împreună cu abilitățile sale de manipulare îl transformă, cel puțin din acest punct de vedere, într-un caracter aproape malefic (din perspectiva „victimelor” sale). El are cunoștințe psihologice și culturale foarte avansate care îi oferă un plus de autenticitate în fața subiecților săi. Nu trebuie neglijată nici imaginația cu care pune în scenă tot jocul (căruia, de fapt, îi atribuie statut de „experiment psihologic”), cu atât mai mult cu cât el plănuiește desfășurătorul și atribuie roluri fiecăruia dintre „voluntari” încă din prima clipă.
Personalitatea lui nu este clar conturată în text, din moment ce până și gesturile sale sunt calculate cu minute înainte, ca să aibă un impact manipulant cât mai puternic, însă din simplul fapt că experimentul atât de complex (pe care îl pune în scenă în fiecare vară) este conceput în întregime de el și pentru un scop inaccesibil majorității oamenilor, se poate trage concluzia că el însuși este un geniu al magiei minții...

​

   Nicholas Urfe

   Tânăr, inteligent, chipeș, critic, Nicholas pare să aibă calitățile necesare unui om de succes. Dar acestea sunt dominate de spiritul său aventurier și o curiozitate nebună privind limitele rezistenței (psihice) umane, care îl conduc din Londra până în Phraxos, și de la liceul banal la care preda, la misterul din Bourani. În ciuda instinctelor și abilităților sale critice alimentate de un scepticism tăios, Nicholas acceptă provocarea întinsă de Conchis atras de misterul din jurul său. Nu se simte întotdeauna binevenit în casa lui, dar nu se dă în lături, hotărât, în sinea lui, să-i demonstreze bătrânului că el nu poate fi păcălit de aberațiile sale. Totuși, într-un mod pe care însuși nu îl înțelege, Nicholas îl apreciază pe Maurice pentru inteligența și cultura sa, ceea ce îl face mai ușor de manipulat.
   Nicholas are un șarm aparte, în care se încrede poate prea mult, despre care crede că ar atrage orice fată, însă, pe nesimțite, are parte de o experiență inversă când o întâlnește pe „Julie”(Lily de Seitas), una din „angajatele” lui Maurice. Ea îi câștigă pe deplin încrederea, jucându-l pe degete chiar mai periculos decât o face Conchis. Nicholas nu își dă seama de aspectul acesta decât atunci când „jocul” de la Bourani ia sfârșit, iar toți voluntarii renunță la rolurile lor de până atunci (chiar dacă, nici de această dată, nu sunt cine pretind să fie).
Așadar, în ciuda capacităților sale intelectuale, Nicholas nu se poate sustrage pe deplin din scenariul lui Conchis, decât după ce ajunge înapoi la Londra, unde descoperă adevărul. Cu toate acestea, el are tăria necesară să pună experiența în urma lui și să meargă mai departe doar cu amintirea puțin ambiguă a verii petrecute la Bourani, și cu o lecție învățată.

​

   Lily și Rose deSeitas 

   Inteligente, frumoase, reci și sfidătoare, cele două asistente ale lui Maurice Conchis sunt adevărate experte în arta manipulării, stăpânindu-și cu ușurință atât cuvintele cât și limbajul trupului, astfel încât nimeni nu le poate sfida autenticitatea, cu atât mai puțin Nicholas, care cade pradă lui Lily. Relația dintre cei trei este exclusiv bazată pe minciună (deși Lily nu neagă faptul că îi împărtășește o parte din sentimente lui Nicholas) și trădare, principala consecință a acestora fiind dărâmarea principiilor referitoare la natura feminină ale lui Nicholas.

​

     II. Strategii de manipulare și comunicare nonverbală  în Magicianul de John Fowles

​

      Esența romanului Magicianul constă în însuși „jocul” psihologic al lui Maurice Conchis, care se desfășoară sub forme unei „piese de teatru spontane”, în care fiecare participant are unul sau mai multe roluri de jucat, în funcție de evoluția acțiunii. Ceea ce urmărește el prin asta este greu de definit dintru început pentru cititor, însă romancierul reușește, prin personajul Conchis să-l poarte pe cititor într-o zonă în care limitele rațiunii umane sunt explorate la maximum.
    Nicholas Urfe se amestecă – nu întâmplător – în planurile lui Conchis, fără să poată anticipa consecințele „distracției” de la Bourani. Spiritul lui aventurier, spontan, simțul critic și curiozitatea îl împing în compania lui Conchis, un adevărat mister pentru el.
Nicholas afișează – pentru început – scepticism în fața poveștilor și teoriilor bătrânului, conștient fiind, dar și fascinat de ambiguitatea  pe care o practică, care îl amuză, însă, pe timp ce trece și influențat de alte două personalități  participante la „experiment”, Lily și Rose (sau Julie și June), nu îi mai judecă atât de aspru poveștile, considerându-le credibile, întrând ușor în logica lui manipulatoare. Așadar, relația dintre Conchis și Nicholas (la fel ca și cea dintre Nicholas și gemene) se bazează manipulare, respectiv rezistență, plasate într-un sistem foarte elaborat de adevăr și minciuni (din partea amândurora). Conchis i se prezintă lui Nicholas ca un tip distant, nu chiar normal (dar pentru care acesta are o mare apreciere): „Părea puțin nebun, nu periculos, dar nebun.”  Scopul fiecărei conversații cu Nicholas, este de a-l deruta, iar în cele din urmă, de a-l face să se îndoiască de tot ce se întâmplase până în acel moment, așadar, principala sa metodă de conversație este ambiguitatea:

​

„ – De fapt, nu mi-ați răspuns la întrebare.
  – Prima dumitale reacție este tipică pentru acest secol care nu admite nimic, un secol care nu crede, nu aprobă. Se poate vedea limpede în spatele politeții dumitale (...)
–  Nu este și secolul dumneavoastră? (...)
– Eu am trăit destul de mult și în alte secole.
–  Prin literatură?
– În realitate.
(...)
– Reîncarnare?
(...)
– Călătoriți... în alte lumi?
– Da (...)
– În carne și oase?
– Aș putea să-ți răspund numai dacă îmi spui unde se termină carnea și unde începe mintea. (...) ”2

Întrebările retorice – la fel ca și afirmațiile adevărate, pe care nu le semnalează – nu lipsesc din discursul lui Conchis, având același rol, acela de a induce în eroare. Cu toate acestea, Conchis își structurează discursul astfel încât să dea impresia că cuvintele lui au înțelesuri ascunse, forțându-l pe interlocutor să mediteze, chiar și pentru o secundă la sensul lor, deci, implicit, să se îndoiască de propria judecată:

​

„ – Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale.
Pe fața lui nu se afla acel zâmbet neplăcut de unchi protector care de obicei însoțește astfel de afirmații banale; din contră, privirea lui adâncă mă făcu să simt că afirmația era departe de a fi banală” :
” – Aici, prietene, suntem toți actori. Niciunul dintre noi nu este ceea ce pare. Cu toții mințim o parte din timp și unii dintre noi mint chiar tot timpul.”

Conchis se folosește și de tehnica contrazicerii, fără a da alte argumente ce i-ar susține răspunsul, iar asta strict pentru a induce involuntar interlocutorului niște idei „preconcepute”:

​

„Politețea ascunde întotdeauna refuzul de a accepta și alte aspecte ale realității. Îți voi spune ceva despre tine care s-ar putea să te șocheze. Știu despre tine ceva ce tu nu știi, Nicholas. (...) Și tu ești clarvăzător. Tu ești sigur că n-ai fi. Știu.”
„ – Dacă nu înțeleg de ce, încep să înțeleg cum.
– Începi să înțelegi de ce, nu cum, îmi răspunse el, negând din cap.”

Însă Maurice  Conchis este cu atât mai „periculos” cu cât se folosește de limbajul trupului pentru a transmite constant mesaje, precum:

​

   1. autoritatea sa: 

   „A ridicat mâna stângă într-un salut mut și scurt, apoi s-a îndreptat cu pași mari spre colțul galeriei, lăsându-mă în vânt cu formula dinainte pregătită dar nerostită și a strigat în direcția căsuței din spate:
–  Maria!
S-a auzit un răspuns nedeslușit.
– Mă numesc... am încercat eu să-i spun când s-a întors.
Dar el ridică mâna stângă din nou ca să mă oprească, mă luă de braț și mă conduse până la marginea colonadei. Autoritatea lui, puterea de decizie m-au descumpănit. Contemplă peisajul, apoi mă privi scrutător. ” 

​

   2. deruta:

​

  ”Mă privea cu ochi de maimuță. Privirea fixă, ca și tăcerea, nu prevesteau ceva bun, era ușor comic, parcă vroia să hipnotizeze o pasăre.”
„Când îi pui întrebări lui Hermes, Zeus află tot”.

​

   3. persuasiunea:

​

„Privirea i s-a oprit asupra mea ca să imprime sensul cuvintelor în mintea mea, apoi se mută într-o parte, spre ușă”.

​

   4. intimidarea:

​

„ De data asta nimerisem la țintă. Își plecă ochii, ținându-i o clipă ațintiți pe masa dintre noi, și o fracțiune de secundă am avut senzația că am câștigat. Dar când m-a privit din nou, mi-am dat seama că mă înșelasem.”.

​

   5. stilul distant calculat, monologul prelungit, în care Nicholas dispare ca partener de dialog:

​

   „Apoi se schimbă, ca și cum ceea ce se întâmplase între noi fusese doar o glumă, o șaradă, o repetiție care avusese loc după un program, dar care acum putea să ia sfârșit”.
„Felul lui de a sări de la una la alta era patologic. Ca  și cum ar fi vrut să scape nu doar de mine, ba chiar și de timpul însuși”.
„Credeam că înțelesu-i plăceau întrebările de niciun fel”...„nu eram capabil să-l judec”... „ foarte puțini prieteni și niciun fel de rude”.

​

6. Maurice Conchis este un adevărat maestru al minții, persuasiv are nu numai forța psihologică dar și cunoștințele psihologice și culturale solide necesare, pe care le folosește atât ca  bază a experimentului (pune în scenă și face diferite aluzii la personaje mitologice și legende celebre toate având un anumit scop):

​

      „Era o încercare evidentă de a înscena pasajul din Le Masque Francais.”  , „Când îi pui întrebări lui Hermes, Zeus află tot”. 

Nicholas încearcă să reziste jocului bătrânului, punând la îndoială tot ce acesta îi spune, neimaginându-și că nu el este principalul pericol. Totuși, îl găsește interesant ca personalitate, și încearcă să pătrundă și el în mintea lui:

​

   „Era limpede că era genul de om care zâmbea rar. Chipul lui era ca o mască, lipsită de emoții. Două riduri adânci se desenau de la baza nasului și la colțurile gurii – semne ale experienței de viață, ale spiritului autoritar, ale intoleranței față de prostie.”
„Până în momentul acela am crezut că-l pot defini: în primul rând, engleza pe care o vorbea, deși excelentă, nu era cea de astăzi, mai curând aparținea cuiva care nu mai fusese în Anglia de mult timp. Aspectul era al unui străin. Semăna bizar cu Picasso; ceva între reptilă și maimuță, rezultat al unei vieți trăite decenii la rând în soare, chintesența omului mediteranean care scăpase de tot ce se interpunea între el și propria vitalitate. Adept al grepurilor, al lăptișorului de matcă, trăia intens în virtutea opțiunii, a exercițiului, și a naturii. Judecând după vestimentație, nu era un dandy, dar mai există și alte forme de narcisism” .

  El reușește, totuși, să rămână o fire realistă, atât cât îi permite jocul, și chiar să înțeleagă, involuntar ceea ce se petrece de fapt:

​

   „Mi-a trecut prin minte că mai devreme sau mai târziu mi se va cere să interpretez și eu ceva, că aceasta reprezenta doar o inițiere a mea pentru o aventură mai sumbră, o societate, un cult, nu știu exact ce (...) Dar în momentul în care m-am gândit la acest lucru, am știut că analogia este eronată. Nu se construiesc cinematografe pentru un singur privitor decât în cazul în care privitorul intră întru-un sistem de intenții”
„ –Și... cam ce crezi tu că fac?
   – Că vă asumați unele drepturi nepermise.
   – Te-a obligat vreodată cineva să te întorci aici? Chiar prima dată, când ai venit. Te-a obligat cineva să vii?
   – Ați devenit deodată naiv. Știți foarte bine că niciun om normal n-ar fi putut rezista tentației. I-am arătat mâna bandajată: Și în ciuda acestei întâmplări, să nu credeți că sunt un nerecunoscător. Dar primul act al comediei – sau mă rog al experimentului, dacă preferați – s-a terminat. Cobaii s-au prins.”

    Împotriva voinței și cunoștințelor sale, Nicholas devine un actor în „jocul de-a Dumnezeu” și își dă seama că punerea în scenă a unor povești spuse de Conchis privind ocupația nazistă, parodiile obscene după mituri grecești și piesele absurde după de Sade, nu sunt despre viața lui Conchis, ci despre a sa. Nicholas nu are încredere în Conchis, însă își consolidează rapid încrederea în „partenera” acestuia, Lily, de care se îndrăgostește. Lily nu este cu nimic mai prejos decât Maurice, capacitățile ei de persuasiune fiind cu atât mai dezvoltate cu cât aceasta joacă un rol străin de personalitatea ei, în timp ce Maurice este mai autentic din acest punct de vedere.

​

      La nivelul comunicării, stilul de persuasiune al lui Lily diferă cu mult de cel al lui Maurice, ea bazându-se, în principal, pe elementele paraverbale ce-i însoțesc replicile (în special pe efectul manipulator al privirii):

„ – Mascarada asta mi se pare mai puțin amuzantă decât celelalte (...)
Acum și ea stătea într-un cot cu fața către mine. În sfârșit spuse ceva, dar cu glas mai scăzut.
  - Sentimentele tale nu sunt întru totul neîmpărtășite.
Afirmația ei m-a incitat, simțeam un real progres. M-am ridicat în capul oaselor să-i văd cel puțin profilul feței. Părea ermetică, șovăitoare, dar nu falsă” .

​

„ – Diferența este că eu îți spun adevărul și tu numai minciuni. Privirea era tot îndreptată spre pământ, dar își mușcă buzele.
   – Ți-am mai spus și adevărul din când în când. Ochii violet-cenușii mă fixau, mă priveau direct.”
  „... după ce a ieșit și ultimul bărbat, ea se întoarse o clipă în ușă și mă privi fix, așa cum o priveam și eu, cu fața lipsită de orice expresie, fără nicio urmă de gratitudine, lăsând obscure toate motivele care o determinaseră să-mi permită s-o mai văd o ultimă dată” .
Mascarada lui Lily este cu atât mai credibilă, cu cât, după cum Nicholas însuși spune, „Învățase, nu știu cum, să mintă cu trupul, așa cum alții mint din gură.”

Sora ei geamănă, Rose, are un rol mai puțin complicat ca al lui Lily, fără, însă, să-i fie inferioară din punct de vedere al calităților persuasive. Deși ea trebuie să îl mintă constant pe Nicholas prin cuvinte, controlul expresiilor sale faciale și al vocii, care par atât de naturale, spontane, îi oferă un atu imbatabil:

​

„Privirea ei era foarte directă, atât de directă, că a trebuit să-mi plec capul.”
„Îmi înfruntă privirea, apoi plecă ochii, dar îi ridică din nou, privindu-mă printre gene”
„ – Juri că nu ești în slujba lui? Întrebă ea pe un ton cât se poate de serios”

     Cu toate acestea, modalitățile de manipulare ale celor trei (în special) nu se rezumă doar la arta conversației. Ei oferă situației un plus de autenticitate falsificând răspunsuri la scrisorile trimise de Nicholas în Anglia pentru a verifica identitățile celor două fete, dar și o scrisoare de la colega de apartament a lui Alison, în care îl anunță (și prin intermediul unor „decupaje din ziar”) că aceasta s-a sinucis.
Ceremonia de „dezintoxicare” în care, ipotetic, toți participanții își dezvăluie adevăratele identități și scopul experimentului care „ia sfârșit” (ceea ce nu e cazul în niciuna dintre situații), Nicholas este supus unor teste de caracter dure cărora le supraviețuiește conform așteptărilor lor (după cum chiar dânsul afirmă), dar în urma cărora concepțiile sale suferă o schimbare majoră: „ Tot ce crezusem că am înțeles referitor la natura femeii acum îmi scăpa, se îndepărta, se învălmășea, redevenea mister, umbre contorsionate, luate de un curent ce le ducea departe, pierzându-se în adâncurile întunecate ale apelor.”
    Experimentul este, în esență, o conspirație împotriva rațiunii primare lui Nicholas, întrucât, odată liber, gândirea și principiile sale sunt aproape în întregime altele, iar acesta este numai efectul strategiilor de manipulare ale participanților. Romanul „Magicianul” de John Fowles surprinde în mod inedit aspecte ale personalității umane, ale gândirii, urmând calea încă puțin explorată a manipulării și a efectelor acesteia, a psihanalizei, dar și a filosofiei mistice, toate acestea contribuind la conturarea unui conflict psihologic inedit.

​

​

   Bibliografie

 

      Fârte, Gheorghe-Ilie, Comunicarea O abordare praxiologică, Editura Demiurg, Iaşi, 2004
      Fowels, John, Magicianul, traducere de Livia Deac și Mariana Chițoran, Editura Polirom, 2002​
      Hogan, Kevin, Depăşeşte cele 8 obstacole în calea comunicării, Editura Amaltea, Bucureşti, 2006
      Iovănuţ, Simona, Comunicarea, Ed. Waldpress, Bucureşti, 2001
      Silion, Bogdan, Ambiguitate semiotică, în Akademia, revista de cultură şi filosofie, mai 2003​