Este o seară friguroasă de iarnă. Mai precis, e vineri, ora nouăsprezece şi jumătate. Sunt la cursul de pian, la Palatal Muzicii, de pe strada Gavriil Muzicescu. Îmi aştept părinţii să vină să mă ia. Insist să vină, deoarece mi-e frică de tot ce înseamnă întuneric. Este un frig care ajunge să-ţi îngheţe toate oscioarele. Parcă văd crivăţul năprasnic călare pe gerul iernii, patrulând printre  norii care parcă nu mai există. Şi stau, şi aştept, şi aştept,... dar nu vine nimeni! Un zgomot alarmant se aude din buzunarul meu drept. Este, bineînţeles, telefonul. Mă sună mama. Răspund şi aşa aflu că părinţii mei nu mai pot veni să mă ia, dintr-un motiv bine întemeiat. Aşadar, trebuie să mă întorc acasă singur-singurel. Asta nu-i, de fapt, o problemă. Am mai venit de multe ori singur aici,... dar ziua. Gândul că e noapte mă înspăimântă. Îmi iau inima în dinţi, mă îmbărbătez şi pornesc. Adevărul e că tremur de frică!
       De la strada pe care sunt, trebuie să ajung în cartierul Nicolina, în Strada Sălciilor. E un drum foarte lung. Pornesc! Din fericire, însoţesc, din întâmplare, o doamnă. Mă strecor uşor şi merg pe lângă ea. Totul merge bine până când doamna o ia la stânga la prima intersecţie. Eu trebuie să continui drumul drept înainte. Despărţirea de această doamnă mă afectează profund. Mi-ar plăcea să am pe cineva în compania mea în astfel de momente (nu pe oricine, desigur!). Am noroc că pe strada pe care merg sunt aprinse luminile... E o oră târzie... Grăbesc pasul. Parcă zăresc pe cineva în beznă. Strada e pustie, dar eu simt parcă pe cineva că-mi suflă în ceafă. Merg până ajung la Covrigăria Domnească. Caut prin buzunare şi găsesc câţiva bănuţi. O vânzătoare drăguţă vine cu scopul de a mă servi. O rog frumos să-mi dea un ,,corvig corcant’’. Ea râde şi, pentru că am amuzat-o, îmi dă doi covrigi. Eu îi spun că n-am bani pentru doi covrigi, dar ea îmi expică: al doilea este „din partea casei”. Îl accept, îi mulţumesc şi, în timp ce merg, ronţăi covrigii fierbinţi. Tot mergând aşa, depăşesc o librărie, un magazin alimentar şi trec pe sub podul din cartierul Alexandru cel Bun. Ajung în staţia de unde trebuie să iau autobuzul numărul 30. Aştept, şi aştept, dar autobuzul nu mai vine. Observ un tânăr cu faţa foarte palidă, care mă sperie. Şi el aşteaptă acelaşi autobuz.
         Într-un târziu, vine şi mult-aşteptatul mijloc de transport. Urc şi iau loc pe un scaun. Autobuzul e aproape gol. În afară de mine, de tipul palid şi de doi puşti întârziaţi ca şi mine, nu mai este nimeni. În scurt timp, ajung la staţia de la Gara Internaţională din cartierul meu. Aşadar, nu mai am mult... Ajung la tunelul Nicolina. De acest loc îmi este frică foarte tare. Caut cu privirea pe cineva care să mă însoţească... Nimeni! Mai aştept niţel...  Nimeni! Cu aşteptatul meu..., vine şi temuta ninsoare. Fulguieşte. Să se răcească vremea mai tare!? Asta îmi mai trebuie! Atunci îmi fac din nou curaj şi pornesc pe sub pasaj. Merg uşor. Nici nu-mi aud paşii. Deodată, desluşesc un sunet. Este un băiat care n-are somn şi ascultă muzică. Merg până la mijlocul tunelului... Se aude un zgomot mai puternic decât cel dinainte. De data asta, sunetul este asurzitor. Încep să fug buimăcit până ce ies din înfricoşătorul tunel. E doar un tren care se aleargă cu un câine obraznic! Mă liniştesc şi-mi continui călătoria...
      Sunt foarte aproape... Mai am două străzi şi ajung... Se aude un lătrat. Un câine vesel apare nu ştiu de unde şi aleargă după mine. E Lucian, căţelul cartierului! Toată lumea îl cunoaşte! E foarte jucăuş! Nu muşcă niciodată şi copiii din zonă îl adoră! Îl mângâi uşor pe cap şi-i explic că nu  pot să stau să mă joc cu el. Sunt grăbit. El înţelege şi se duce în treaba lui. Nu mai am răbdare... Acuşi ajung. Merg mai repede. Precauţia mea a dispărut. Aşa că alerg pe lângă un câine care stătea pitit într-un tufiş. Acesta se ridică rapid şi începe să mă latre. Eu fug cât pot de tare… El, după mine. Şi alerg, de nu mai văd nimic în cale. Ajung în faţa blocului, deschid uşa şi intru grăbit.      Apoi, alerg şi pe scări, gândindu-mă că javra este în spatele meu. Am scăpat ! Bat în uşă. Mama îmi deschide şi mă îmbrăţişează călduros.Sunt, bineînţeles, extenuat, dar sunt, totuşi, acasă. Mă schimb în pijama şi mă trântesc pe canapea, căscând prelung. Mama, grijulie cum este ea, mă întreabă ce vreau să mănânc. Eu o rog frumos să-mi facă doar un ceai. Se duce în bucătărie să-mi prepare ceaiul. Când se întoarce, Sebi nu mai e… Sebi… doarme… .