Din stânga, se auzi înfundat:
– Experimentul 1001 GNT a demarat?
– Da! Subiectul ne poate auzi, dar creierul nu este încă funcţional.
– Păi, să-i dăm drumul!
„La cine se referă? Cu siguranţă nu la mine! Eu gândesc. Sau au dreptate: sunt, totuşi, eu.”  Am deschis ochii: în faţă, lumina orbitoare a două neoane verzi, fixate asupra mea. Moleculele de hidrogen zburau deasupra mea, pe lângă mine, obligându-mă să stau nemişcată. Această aşteptare continuă îmi dădea dureri de cap. „Vai!... Cum se poate? Faceţi ceva!” Lângă mine, oameni de pe Terra manevrau nişte maşinării din era anterioară. Mi se păreau cunoscute. „Cred că sunt din anul 2500”, mi-am spus în sinea mea. Am încercat să scot câteva sunete, dar din gura mea nu ieşeau decât baloane de oxigen. „Unde sunt?”. Dintr-odată, hidrogenul ce mă înconjura a început să se risipească, iar eu m-am putut mişca. În faţa mea, s-a deschis o uşă prin care am păşit afară. Un bărbat m-a întâmpinat:
–  Bine ai venit! Numele tău este 1001 GNT, dar noi îţi vom spune Stelaria. Eşti o clonă realizată din plasmă, a unei tinere ce a murit acum 200 de ani. Experimentul nostru s-a încheiat cu succes. Eşti liberă să-ţi trăieşti viaţa. „Ce tot vorbeşte pământeanul acesta? Sau poate că nu ştie că eu…”
– Salutare, pământene! Aş dori nişte explicaţii. Cine sunt, de fapt?
– Din fişa ta autoplasmatică poţi afla că ai optsprezece ani, trăieşti pe Arpadia, familia ta este pământeană, emigrantă. Eşti o clonă realizată după un experiment efectuat cu ajutorul a peste o sută de oameni şi, pentru moment, eşti primul exemplar humanoid care seamănă atât de mult cu o persoană.
– Aş putea să mă îmbrac? am roşit eu. E cam frig aici...
– Hainele sunt pe hidroscaunul de acolo. Nava spre planeta ta decolează într-o oră. Voi merge cu tine să-ţi arăt planeta Arpadia, familia ta, şcoala la care îţi vei termina studiile.
– Eu, şcoală? Memoria mea bionică este de 15 milioane de ciberneuroni. De ce am nevoie de şcoală?
– Pentru că aşa e normal. La şcoală îţi vei folosi memoria ta de… 15 milioane de ciberneuroni.
Discuţia nu m-a ajutat prea mult. M-am îmbrăcat cu hainele găsite. Pământenii au fost binevoitori. Mi-au oferit o oglindă virtuală, dar imaginea mea m-a făcut să scot dezamăgită un „Oh!”. „Se pare că aceste fiinţe cu memorie atât de scurtă au considerat că trebuie să mă creeze după asemănarea lor”, am observat eu. O faţă drăguţă, un ten măsliniu, doi ochi verzi ca smaraldele, punând în evidenţă părul negru, buclat. În rest, un nas micuţ şi o gură destul de roz. Înălţimea mea era cam de 1,70 m. „Destul de mică!”,  m-am gândit. Concetăţenii mei de pe Arpadia aveau o înălţime medie de 1,80 m. aveam un trup suplu, cu picioare lungi, iar mâinile aveau, ca la pământeni, cinci degete cu unghii lungi, cu o manichiură perfectă, realizată cu roz şi alb.
  – Eşti gata? întrebă bărbatul care discutase cu mine mai devreme.
  – Cred că da… Cum te cheamă?
  – Numele meu este Mark. Am douăzeci de ani.
  – Încântată de cunoştinţă, Mark. Hai să mergem!
      În timp ce ne îndreptam spre aerostaţie, mi-am contemplat silueta într-un geam.M-am comparat cu Mark: eram destul de drăguţă. În navă, se aflau mai multe vieţuitoare ciudate instalate în hidroscaune. Am fost dirijaţi de o semiană către două locuri din spate. Drumul spre Arpadia a fost interesant, căci de la fereastra mea, am putut vedea toate planetele: Moezia, Coralia, Pluto şi Cibernetica. Când nava a aterizat în sfârşit, mi-a venit  să strig: „În sfârşit, acasă!”, dar m-am abţinut. Sute de extratereştri de toate felurile treceau pe lângă mine în momentul în care puneam piciorul pe planeta mea mult-iubită.
  – Bine ai venit acasă, Stelaria! mi-a urat un bărbat îmbrăcat cu aceeaşi uniformă pe care o purta şi Mark, rămas lângă mine cu privirea la maşinile cu propulsie, sperând, se pare, să zărească pe cineva.
  – După cine te uiţi? l-am întrebat.
  – Poftim? Făcu el. După… prietena mea.

     În acel moment apăru în faţa noastră o femeie blondă, înaltă şi frumoasă. Mi s-a adresat imediat:
  – Salut, Stelaria! Am auzit de tine. Mark n-a încetat să te laude şi să-mi spună cât de reuşită eşti! După cât se pare, a cam exagerat!
  – Despre tine însă Mark n-a adus vorba niciodată. Văzându-te acum, recunosc că nici n-ar fi avut de ce.

      Eram invidioasă. Mark îmi plăcea şi chiar începusem să ne împrietenim, când această blondă caustică a apărut.
– Ei, gata, fetelor! Haide, Stelaria, să-ţi arăt noua ta casă.
– Ea fată?! Nu e decât o clonă!
   Am zâmbit atunci distantă, fără să-i mai dau vreo atenţie. Mi-am amintit că obişnuitul comportament al pământenilor, răutatea şi invidia lor nu pot fi nicicând schimbate. Locuinţa mea era o vilă cu două etaje, cu zece camere. Era minunată, dar, în acelaşi timp, cam întunecată. Părea o casă părăsită de mult.
– Voi locui singură aici?
– Nu. Până te vei acomoda, voi rămâne şi eu aici, cu tine, răspunse automat Mark. Sper să ne înţelegem bine, Stelaria.
– Aşa, deci! Înseamnă că voi sta şi eu cu tine! Sper că ne vom înţelege bine.
– Iar eu vă voi ajuta să faceţi cumpărăturile, adăugă celălalt bărbat care ne însoţise.
    Am intrat cu toţii în casă şi am început să despachetăm şi să ne aşezăm lucrurile, pregătindu-ne pentru odihnă, pentru că era deja seară. Fiind de curând trezită la viaţă, organismul meu de clonă nu era atât de obosit. Astfel, am aşteptat până când toţi au adormit şi am început să mă plimb prin casă. M-am uitat prin toate încăperile libere, mobilate într-un stil neogotic. „Exact cum îmi place mie!”, m-am gândit.
– După un timp, s-au auzit zgomote prin casă. La început, am reacţionat exact ca un om, crezând că este vreo fantomă, dar mi-am dat seama că asemenea chestii nu există. Am înaintat cu paşi grăbiţi, dar pe vârfuri, spre coridor, unde am zărit lumina aprinsă. Mi-am dat seama că acolo se afla cineva. Am fugit în camera lui Mark şi l-am trezit din somn.
  – Ce e? Ce s-a întâmplat? Lasă-mă să dorm!
  – Trezeşte-te! Este cineva străin în casă!
  – Mark s-a sculat repede.
     În camera luminată, care era a prietenei lui, nu era nimeni, dar fereastra fusese în mod evident forţată. Alarmat, a început să o caute prin casă pe prietena sa. Rezultatul a fost înspăimântător: nimeni, în afară de noi doi, nu mai era în locuinţă. A încercat să dea de ea prin telefonul mobil, dar nu a reuşit. Se pare că acesta fusese închis. Un timp am căutat prin cameră indicii a ceea ce se întâmplase şi, văzând că totul era în perfectă ordine, am decis că ar trebui să mă uit pe-afară. Dincolo de fereastră am observat urme imprimate în pământul umed. „Sunt pantofi de bărbat”, am remarcat.        

– Haide să ne luăm după urmele lăsate de fugar, am propus eu.     

– Crezi că vom da de cineva?        

– Nu cred. Sunt convinsă!        

– Bine… Asta e, de altfel, singura noastră şansă de a da de spărgător. Hai să încercăm!  

     Afară, bătea vântul, şi o ploaie, ce semăna cu cea de pe Pământ, ameninţa să înceapă. Am mers după urme cu ajutorul unui detector cu infraroşii şi, după un drum anevoios, am ajuns la un depozit de roboţi. Nu mă aşteptam să văd un asemenea loc. Credeam că deja maşinăriile erau depozitate în locuri mai sigure, dar se pare că modul de viaţă al oamenilor influenţase şi alte fiinţe din galaxie şi acestea luaseră obiceiul de a lăsa lucruri importante în voia sorţii.           
– Ar trebui să căutăm o intrare secundară, pentru a-l surprinde pe răpitor, zise Mark. – Bună idee, dar trebuie să fim atenţi. Nu se ştie de ce este în stare nemernicul! Deja am văzut că poate să intre într-o casă fără să pornească sistemul de alarmă.    În sfârşit am găsit o intrare care era deschisă. Deşi ne era teamă, am intrat în depozit şi ne-am oprit în faţa unui laborator în care erau păstrate multe experimente de clonare. Am rămas uimită când am văzut corpuri care cândva fuseseră umane, păstrate în recipiente pline cu un lichid verde. Îmi era scârbă, dar în acelaşi timp, şi milă pentru experimentele eşuate ale acestui om care, din câte se părea, era un savant. Am înaintat spre mijlocul clădirii, unde am observat multe capsule. Nu vroiam să mă uit la corpurile din ele, dar până la urmă, nu m-am putut abţine şi atunci, ceea ce am văzut m-a înspăimântat: iubita lui Mark era captivă într-una dintre aceste capsule. Părea extenuată. Când am încercat să-i vorbim, parcă era în transă şi se uita în cu totul altă direcţie.          
– Hai să încercăm cel puţin să o eliberăm.      
– Nu vom putea. Aceste capsule sunt de ultimă generaţie. Nici cea mai groaznică armă nu ar putea străpunge sticla din care sunt făcute.      
– Chiar în nici un fel?         
– Degeaba încercaţi să vă salvaţi prietena clonă. Nu vă poate nici auzi şi nici vedea, răspunse o voce care părea să se apropie de noi.      
– Cine eşti şi de ce faci asta? am întrebat noi deodată.    
– Sunt adevăratul creator al clonei. Ideea şi planul ei sunt realizate de mine, dar când au văzut cercetătorii că eu le pot compromite planurile de a crea o întreagă lume de astfel de fiinţe, m-au exclus din proiect. De aceea încerc de câteva luni să refac planurile şi să-mi creez propria clonă, dar nereuşind, am hotărât să o fur pe cea originală.    
– Dar ea nu este clona adevărată, am spus eu repede.    
– Taci!…îmi şuieră Mark.       
    Profitând de un moment de neatenţie a individului i-am şoptit:   
– Dar prietena ta, Mark?        
– Of! O salvăm noi cumva.        
    Am fost însă auziţi.         
– Aha! Deci ea nu este decât un pământean să înţeleg. Să-mi spuneţi imediat unde este adevărata clonă! Dacă nu cumva este chiar unul dintre voi, deşi clonele nu au inteligenţă proprie şi nu ar şti să reacţioneze în aceste momente, pentru că nimeni nu le-a învăţat. Pentru orice eventualitate, arătaţi-mi ceafa! Acolo toate clonele au trecut numele.   
   Într-o clipă am înţeles că fericirea lui Mark era cel mai important lucru pentru mine. Din întuneric a apărut un bărbat pe care nu-l mai văzusem până atunci şi nici Mark nu părea să-l cunoască. Era îmbrăcat într-o salopetă albastră, pe care scria Institutul de cercetare Moments. Am recunoscut imediat îmbrăcămintea obligatorie a cercetătorilor care mă creaseră. Când a ajuns mai aproape de noi am rostit:        
– Eu sunt cea pe care o cauţi. Sunt clona 1001 GNT.    
– Oh! Se pare că savanţii au creat un exemplar foarte avansat. Am crezut că eşti o pământeancă.           
– Ce veţi face cu mine?        
– Nimic altceva decât nişte experimente ca să creez mai multe clone.  
– Voi face ce vrei, dar numai dacă o eliberezi pe fată.    
– Nu face asta, Stelaria! ţipă Mark. Nu merită!     
   Bărbatul o eliberă pe fată, care căzu imediat pe podea ca şi cum ar fi fost leşinată. Mark o ridică imediat şi o luă în braţe. „Le stă bine împreună! Eu nu intru în acest peisaj frumos” am gândit eu. „De aceea, îmi voi sacrifica viaţa, pentru a-l opri pe acest cercetător inuman.” 
– Acum plecaţi! Nu vă voi mai face rău. Ce am vrut am primit. Sunteţi liberi.   – Stelaria, să ai grijă de tine, se uită trist la mine primul bărbat pe care îl văzusem când am deschis pentru prima dată ochii.         
– Voi avea.          
   Mark ieşi din clădire cu iubita lui în braţe. I-am privit pe fereastră silueta care se depărta de mine. „A fost o experienţă minunată, dar acum totul s-a sfârşit”, mi-am spus fără să reuşesc să-mi stăpânesc lacrimile.         
– Acum să trecem la treabă, clona GNT 1001. Avem de refăcut ADN-ul tău în întregime.   
– Stai puţin, domnule cercetător. N-o să refacem nimic, pentru că eu nu te voi lăsa. 

– Cum? Îndrăzneşti să nu mi te supui?       

   În momentul acela am apăsat butonul de autodistrugere de pe piept, făcut special pentru asemenea cazuri, în care cineva ar fi încercat să folosească o  clonă în scopuri rele. Se auzi un şuierat puternic ca al unei bombe nucleare. Din momentul acela nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu mine. Am simţit ca şi cum m-aş fi ridicat la cer. Ştiam că această senzaţie o au doar oamenii când mor, dar se părea că şi eu păţeam la fel. „Am murit şi mă înalţ la cer!!... Ce frumos!” Dar dintr-o dată totul s-a întunecat, iar eu am simţit că pic într-un abis.  
   M-am trezit iar în laboratorul din care mă scosese Mark. „Ce se întâmplă?”, m-am întrebat eu. În faţa mea era chiar el. „Oare visez? Parcă m-am autodistrus!” 
– Salut, Stelaria! Mi-a fost dor de tine! mă întâmpină el şi mă luă în braţe. Înmărmurită, l-am întrebat:        
– Ce s-a întâmplat? Îmi aduc bine aminte că am apăsat butonul de autodistrugere.
– Da şi ai murit. Am uitat să-ţi spun ceva: fiecare clonă îşi are inima pusă într-o cutie de metal indestructibil, care în explozie a rezistat. Noi ţi-am luat-o şi am pus-o în alt corp. Ai aceleaşi amintiri, numai faţa îţi este alta.       
   Astfel mi-am continuat viaţa, dar într-un alt corp, împreună cu Mark şi cu ceilalţi savanţi. Mi-am dezvoltat cunoştinţele referitoare la clonare şi am început a-i ajuta pe cei ca mine aflaţi în dificultate. Nimic nu este mai de preţ decât viaţa!