​       Oh, ce-ţi poate dărui norocul! Nu-mi vine să cred! Ce-am fost odată şi ce sunt acum! Am fost mic şi am ajuns… mare. Cred că toată familia mea e invidioasă pe mine. Dar ei nu mai ştiu nimic de mine. Mai bine să-i spun fratelui meu secretul! Iau o foaie de hârtie şi încep să scriu cu multă atenţie:

​

              Dragă Luchian ,
 

            Sunt fratele tău mai mic, Franz. Cred că eşti mirat că mai trăiesc. Ei bine, trăiesc şi încă cum! Locuiesc pe strada ,,Saint-Grena“,  în castelul Nurmbas. M-am gândit c-ar fi bine să-ţi spun. Te rog, frăţioare, să nu-i spui tatei sau mamei! Te rog nu fi supărat că nu ţi-am spus mai înainte! Astăzi nu mai sunt Franz Carandae, sunt contele de Carandae. Te aştept să mă vizitezi oricând vei vrea.

Al tău frate ,
Franz Carandae

​

          Acest moment mă emoţionează. Mi se face dor de familia mea. Trecutul meu nu trebuie însă ştiut de nimeni. Dacă s-ar afla, m-ar ruina. Mi-ar distruge reputaţia! Totuşi, să le spun şi lor că trăiesc? Nu, mai bine nu... În niciun caz! Nu!! Şi zicând acestea, iau foaia şi o pun într-un plic. Apoi, strig către valetul meu cel mai credincios:
    – Dobray! Te rog să-i dai asta lui John. Vreau ca această scrisoare să ajungă pe strada Dobrote, lângă cafeneaua Sainte Elise.
    – În mahalaua aceea sinistră?!
    – Da, dragul meu Dobray.
    – Am înţeles, am înţeles. La ce oră doreşte domnul să servească cina?
   – Sincer, bunul meu valet , nu vreau să servesc cina.
    – Sunteţi frământat de nişte gânduri?
    – Nu. Pur şi simplu mi-e somn.
    – Mâine dimineaţă domnul serveşte masa?
    – Da, mâine da... La ora nouă să fie gata.
    – Aşa va fi. Somn uşor, excelenţă!
    – Noapte bună, Debray!
        Şi valetul iese, închizând uşa în urma lui. Eu mă bag în patul meu confortabil şi încerc să adorm. Vine şi dimineaţa. Mă trezesc după un somn odihnitor, mă îmbrac şi mă pregătesc, ca de obicei, pentru micul dejun. Aşa mă întâlnesc cu Debray. Îl întreb dacă ordinul meu a fost îndeplinit. El confirmă. Îi mulţumesc şi el dă să plece, când îmi vine o idee genială.
– Debray! îl strig eu.
– Înălţimea voastră, s-a întâmplat ceva?
– Aş dori să iau masa afară, crezi că se poate?
– Cu certitudine! De altfel, e o zi superbă. Mă duc să-i spun bucătarului ideea dumneavoastră.
     Dă să iasă, când îşi aminteşte ceva.
– Excelenţă, am uitat să vă spun…
– Ce anume?!
– Un cerşetor a venit adineaori la dumneavoastră… Spune că l-aţi invitat…
   Mă cuprind fiorii. Ştiu cine este. Valetul observă, desigur, cum obrazul meu prinde culoarea lămâii.
   – Aţi păţit ceva, domnule?
   – Nu, nu. Aaaaaa,... spune-i să intre.
   – Asta înseamnă că nu mai mâncaţi afară?
   – Nu, nu... altă dată. Condu-l în camera mea.
   – Dar e de-a dreptul murdar!... O să vă murdărească patul, lenjeria pe care am schimbat-o chiar ieri!
   – Debray!
   – Cum doriţi, domnule.
     Într-adevăr, camera mea e specială în acest palat. Am un pian din Olanda care valorează peste cinci mii de ludovici, câteva picturi, printre care un original de Michelangello şi un tablou de Else Alfelt. Acestea îmi plac cel mai mult, însă în tot castelul mai am şi tablouri de George Ault, Hans Bldung, James Barry şi mulţi alţi pictori foarte talentaţi. Mobilierul e făcut din cel mai scump lemn din toată Franţa şi făurit de meşteşugari neîntrecuţi. Stau pe pat şi aştept musafirul-surpriză. Eu ştiu cine e. Vă veţi da imediat seama de asta. Cerşetorul vine însoţit de Debray care pare scârbit de vestimentaţia musafirului meu. Îl rog frumos pe vizitator să ia loc, iar lui Debray îi cer să ne lase singuri… Ne uităm un moment unul la altul. Ochii noştri se umezesc în lacrimi sărate. Ne îmbrăţişăm  şi ne năpustim cu întrebările:
– Frate drag! Franz! Ce s-a întâmplat? Nu mai înţeleg nimic!
– Tot ce mi s-a întâmplat se numeşte „noroc”.
– Vreau să ştiu tot ! Ziua, data, ora, tot. Tot! Apoi îşi aminteşte şi încremeneşte... Cred c-am uitat că acum vorbesc c-un conte, nu c-un alt biet cerşetor.
– Asta nu mă afectează.
– Serios?! Atunci vreau să te rog ceva.

– Orice doreşti! Dar mai întâi, vreau să servim micul dejun. Debray!
   Îl mai strig o dată. valetul vine repede, preia ordinul şi imediat anunţă masa. Eu insist să fim lăsaţi singuri în continuare. Dorinţa mea se împlineşte şi continuăm discuţia.
– Aşa... Mai devreme voiai să mă rogi ceva. Îţi aminteşti?
– O, da!
– Sper să fie ceva ce pot face.
– Sigur!
– Atunci să auzim!
– În primul rând, vreau să-ţi spun că mâncarea e delicioasă... Mmm... Acum să-ţi spun ce voiam: doresc să ştiu cum te-ai îmbogăţit... cu lux de amănunte.
– Dragul meu Luchian, e o poveste lungă... Serveşte-te din cheseaua cu dulceaţă şi ascultă cu atenţie. În ziua aceea, ţi-aminteşti? Eram cu tine la cerşit. Tu te-ai dus acasă dezamăgit de bănuţii câştigaţi. Eu însă am rămas. Am rămas pe strada Saint-Felix. Ei, atunci... N-o să-ţi vină să crezi! Era în Belgia o familie săracă, cu un fiu. Aceştia au murit de foame şi doar fiul lor a mai rămas.  Însă, cu câtva timp înaintea morţii lor, părinţii băiatului discutaseră cu familia Rosetiniani…
– Asta-i familia aia bogată din Franţa? mă întrerupe fratele meu.
– Exact! Familia Rosetiniani cunoştea această familie săracă, aşa că au fost de acord ca fiul lor, dacă ar rămâne singur, să meargă în Franţa. Astfel, în ziua hotărâtă, băiatul, pe nume Andreas, trebuia să vină cu autobuzul chiar pe strada unde cerşeam eu. Numai că autobuzul nu mai apărea. Doamna şi domnul Rosetiniani au venit să-l ia la ora stabilită. Ei nu-l mai văzuseră niciodată, aşa că au crezut că eu sunt Andreas. Au venit, m-au luat şi m-au dus la ei acasă.
– Tu n-ai fost mirat? Cum de ai acceptat?
– Păi, înainte de a mă lua cu ei, m-au întrebat: ,,Tu eşti Andreas Hudson, băiatul pe care noi îl vom avea în grijă până la moarte?”
– O, şmecherule! Întotdeauna ai fost şiret ca vulpea.
– Acum ai înţeles!
– Şi presupun că această casă ai moştenit-o?
– Exactus. (Asta se traduce din latină „exact”).
– Impresionant!
– Felix pure (ceea ce în atină înseamnă „noroc pur”).
     Cum stăteam noi şi pălăvrăgeam, fratelui meu îi vine deodată ceva în minte:
– Acum să-ţi spun şi eu ceva. Tata e unul dintre cel mai mari bogătaşi din toată Europa!
– Cum? Ce tot spui acolo, frăţioare?
–  Iată nişte lucruri pe care nu le ştiai: acum trei ani, s-a împrumutat de la un nobil rus. Din păcate, anul acesta trebuie să înapoieze banii şi el nu are decât un sfert din sumă. Ca să scape de închisoarea datornicilor, s-a mutat în Germania. E căutat de poliţiştii de peste tot. Acum trebuie să-ţi mai spun ceva ce te va durea foarte tare... Poliţiştii ştiu că tata are doi băieţi şi o fiică, aşa că vor să ne prindă pe toţi şi să ne ducă la închisoare.
– Poftim? O, nu! Ştiam eu că până la urmă tata îmi va ruina viaţa!
– Trebuie să fugim din ţară, undeva, departe, cât mai repede... M-am gândit la un  loc unde nu putem fi găsiţi.
– Unde?
– Cel mai bine ar fi să ne pierdem urmele în Africa.
– Eşti nebun? O să murim de foame acolo! Şi nici nu avem bani pentru o...  expediţie în Africa! Clar nu! Nu!
Aşa vorbeam acum cincizeci de ani. Acum sunt bătrân. Până la urmă, am mers şi în Africa, dar poliţiştii au aflat de la un om monstruos, despre care credeam că mi-e prieten. Au aflat de la valetul meu, Debray, care a ascultat pe ascuns discuţia mea şi a fratelui meu. Am mers în Africa... Am dus o viaţă urâtă acolo, urmăriţi mereu de tigri, de şerpi şi câştigându-ne mâncarea din vânarea unor gazele. Astăzi sunt la închisoare... Ce destin crud! Puteam trăi aşa de bine în Franţa, în palatul meu... În acest moment, pot spune doar un singur lucru: o viaţă nu trebuie trăită oricum!

​