Sub razele protectoare ale soarelui a răsărit primul atom al marii creaţii. Lumina puternică a sudat numeroasele molecule în fibre de celuloză, iar filele formate s-au unit într-o comoară nou descoperită. Pe paginile impregnate cu acea substanţă preţioasă au răsărit pâlcuri de simboluri negre, lucind uşor în lumina mândrului astru. Noua creaţie a prins viaţă odată cu primirea unui nume şi a unui creator. Atunci a strălucit de încântare la vederea orizontului limpede şi s-a scuturat de pulberea de timiditate, pregătită să pornească în marea călătorie. Marginile gingaşe ale filelor tremurau la atingerea firavă a vântului călător. Coperta era alintată de privirile blânde ale lunii care îşi lua rămas bun, aşa cum un prieten te mângâie cu privirea atunci când pleci de lângă el. S-a ridicat a doua zi îndrumată de aripile viselor pe care plutea în neştire. Călătorind pas cu pas, a început să descopere adevăratele taine ale lumii, să acumuleze tot ce era frumos din ceea ce o înconjura. Filele împodobite din ce în ce mai frumos se rânduiau suav potrivite pe acea fină materie organică.
              Nu după mult timp, i-au crescut aripi. Acum se putea avânta cu adevărat pe drumul vieţii pentru a descoperi firea umană, pentru a-i cânta naturii şi pentru a încânta întreaga lume cu scrierile sale. Trecu un timp în care acumulă o mulţime de bogăţii, iar acum era gata să le împărtăşească şi celor pe care poate îi va întâlni. Aşa intră, într-o zi deosebit de caldă şi de veselă, într-un sat. Satul nu avea un nume, poate fiindcă nimeni dintre cei ce locuiau acolo nu descoperiseră adevărata esenţă a vieţii. Încă de la intrare, observă oameni care munceau din greu pentru a putea supravieţui, oameni care dădeau impresia că nu cunosc frumuseţea cuvântului şi nobleţea gândului călător. Observă că acei oameni nu îi dădeau importanţă, deşi era atât de încântătoare şi gingaşă. Aşa că, dezamăgită de atitudinea lor, dar şi de neputinţa ei, se opri pe marginea unui lac acoperit cu nuferi galbeni care pluteau calm pe claviatura cristalină acvatică. Soarele îşi întindea braţele aprinse pentru a îmbrăţişa lumea cu văpăi calde, rubinii, iar ea, deşi îndurerată, nu îşi pierduse strălucirea aurie, ci reflecta propriile nestemate în văpăile stinse ale astrului.
            Simţi o mângâiere caldă care îi aminti de vechea sa prietenă, luna. Acum nu o mai putea vedea. Nu mai făcea parte din călătoria ei şi asta o neliniştea. Dar nu era atingerea aceea. Era ceva nou, diferit: un amestec de afecţiune şi tandreţe, de bucurie la descoperirea a ceva nemaivăzut.
− Cine eşti tu, comoară sfântă şi strălucitoare? Eşti demult în gândurile şi visurile mele, dar nu ştiam că aripile vântului te vor aduce chiar la mine. E posibil să fii chiar tu?
Glasul se auzi din spatele mâinii firave. Nu îndrăznea să îl privească în ochi, aşa că rămase nemişcată.
− Dar tu cine te aştepţi să fiu?
− Comoara neştiută, cea care dă strălucire vieţii când umbrele nu vor să o mai părăsescă. Mă aştept să fii cea mai de preţ nestemată. Şi asta eşti: o carte.
Adevărat. Dar ea nu îşi găsea cuvintele. Aşa că tăcu din nou, însă gândurile agitate îi năvăleau printre filele aurite, lăsând-o într-o completă dezordine.       

            Reuşi peste câteva minute să-şi întoarcă, spre băieţelul care i-a înfrumuseţat ziua, cotorul încrustat cu fildeş. Privi îndelung la chipul său inocent şi senin contemplând splendida luptă de foc de la orizont.
− De ce mă aşteptai?
− Eu te aştept demult. Am fost mereu singur, iar la naştere mi-a fost promisă o prietenă adevărată. Şi chiar mai mult decât o prietenă: o veritabilă comoară care să mă înveţe tainele lumii şi să mă călăuzească pe cărările întunecate ale vieţii pe care le-am străbătut mereu de unul singur.
− Dar cum de tu eşti singurul care mă apreciezi? Am trecut azi prin viaţa multor oameni, însă nici măcar unul n-a întrebat de menirea mea.
− Ei nu pot înţelege. Tu vei fi apreciată doar de aceia care sunt cu adevărat captivaţi de valoarea ta. Ei te vor păstra în suflet ca pe un dar extrem de preţios şi nu te vor părăsi pentru nimic în lume. Vor fi poate puţini, dar e de ajuns când te gândeşti cât de mare le e dragostea pentru bogăţia cuvintelor tale. Între filele tomului ai adunat toate adevărurile şi minciunile, toată fericirea şi tristeţea, toate sufletele nobile, chiar şi pe cele copleşite de răutate. Eşti o întreagă lume, iar cei ce nu văd asta vor pierde multe.
− Cred că mă cunoşti mai bine decât o fac eu. Mă surprinzi cu uşurinţa cu care îmi vorbeşti, iar cuvintele tale îmi îndreaptă sufletul spre lumină.
           Clipe de răcoare şi de vibraţie uşoară trecură peste lacul amorţit în care cerul oglindea reflexii de marmură rece şi idealuri. O aură încântătoare adăpostea acum micuţa carte pe care un suflet de copil reuşise s-o înalţe. Îi arătase adevărata valoare cu care iubitul său creator o înzestrase. Înţelesese acum că rostul ei era să sensibilizeze, că era nevoie să-i caute pe cei pasionaţi, pe iubitorii necondiţionat de cunoaştere şi să-i convertească în universul ei. Ştia să ierte totul: nu îi ura, dar nici nu îi iubea pe aceia care nu vibrau la chemarea tainică a glasului ei, dar ştia că nu se simt îndeajuns de pregătiţi pentru o asemenea călătorie. Nici nu simţim când undele uşoare ale timpului pecetluiesc clipele vieţii noastre. Nici mica noastră prietenă nu s-ar fi gândit că ar putea pleca vreodată de lângă scumpul băieţel. Trecând însă de copilărie, acesta se îndepărtează de vechea sa comoară şi găseşte alte moduri prin care să îşi ocupe timpul. Ea îşi dă seama din privirea preocupată a băiatului, mereu dornic să iasă din încăpere, chipul visător şi privirea cu care nu o mai mângâie aşa cum făcea odinioară.
              Hotărî astfel că e vremea să plece. Deşi muchiile sale îndurerate suspinau în tăcere şi ar fi vrut din tot sufletul lor să rămână, ştiau că nu se mai poate. Nu mai era cartea care să-l îndrume pe băieţel în călătoria iniţiatică a vieţii. Aerul tăios al dimineţii îi aduse aminte de decizia luată. Îşi împachetă fericirea între filele uzate, dar nu reuşi să o păstreze în întregime. Firicele din masa aceea atât de compactă până atunci se risipeau în aerul uşor. Rătăci multă vreme pe cărările pustii ale unui drum de ţară. Natura îi era singurul leagăn unde îşi mai putea oglindi sufletul. Simţea că natura o iubeşte, deşi nu mai era ce a fost odinioară. Pulberea fină, aurie nu mai scânteia atât de puternic în razele luminoase, iar acest fapt o determina să creadă că va rămâne singură pentru totdeauna. Până într-o zi când, odihnindu-se sub soarele veşnic înconjurată de pâlcuri de grâu, într-un loc atât de fermecat şi magic încât acel parfum de fân uscat îi mângâia paginile obosite, un fluture se aşeză uşor pe coperta catifelată. Era încântător, în acelaşi timp atât de simplu prin zborul lui de mătase ce o învăluia cu sinceritate.
− Ar trebui să mergi acolo unde e locul tuturor celor precum tine... De ce rătăceşti pe drumul acesta unde oamenii nu te apreciază, când poţi trăi într-un loc mai bun?
− Dar nu cunosc drumul mai bun pentru mine... Nu ştiu unde să merg iar natura mi-a fost mereu singura alinare.
Spusese acestea fiindcă nu dorea să îşi amintească zâmbetul blând al băieţelului pe care l-a lăsat în urmă, mult în urmă. Trecuseră doar câteva ore, ore atât de lungi încât păreau ani. Nu putea să creadă că încălcase tocmai ceea ce îi promisese la început: iubirea necondiţionată. Nu era el oare cel care o aşteptase? Dar nu mai avea rost...
− Ai vrea să îmi arăţi drumul spre locul despre care vorbeşti? Nu cred că mai există o altă cale pentru mine.
          Şi fluturele şi-a ridicat sfios aripioarele pictate în culori vii, luând bătrâna carte în zbor. Demult nu se mai simţise atât de liberă, atât de aproape de înaltul adânc al bolţii albastre, a cărei chemare o simţea drept cea mai arzătoare dintre dorinţe.
Se opri în faţa unei clădiri vechi, impozante din oraşul apropiat. Nu mai văzuse până atunci aşa ceva, dar simţea cu adevărat că acolo este rostul ei. În interior: mulţime de oameni adunaţi să citească. Să citească? Sufletul micuţei tresăltă de bucurie. Simţea că s-a născut pentru a doua oară şi îi era nespus de recunoscătoare fluturaşului samaritean. Aşezată pe un raft din lemn de mahon, pulberea sa aurie se scutură la fiecare mângâiere de cititor. Dar reînvie şi contemplă mereu arcul frumos ornat întins deasupra bibliotecii. E bogată! Se simte – în sfârşit – bogată!