Am zăbovit pentru un timp nedeterminat în faţa acestei aventuri spirituale, a cărei transformare a erosului îmi determină mintea şi sufletul să desfacă magicul nod gordian. Un roman viu, substanţial, ce prin puteri nebănuite schimbă principiile timpului implacabil şi relevă o mitologie a seducţiei, a cărei tuşe definesc un stil şi o revoluţie nemaintâlnită până atunci în arta literară românească. „O carte cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generaţii”, spunea Pompiliu Constantinescu, critic literar, reputat pentru probitatea lui morală şi intelectuală. Maitreyi surprinde descoperirea iubirii şi a sufletului indian care însă nu atinge armonia absolută devenind un efect al diferenţelor rasiale şi religioase şi cunoscând un sfârşit tragic, izolat între zidul codului spiritual şi cel al blestemului familial.
          Nu există nici măcar o singură imagine definitorie care să rezume înţelesul Indiei. Sensul ei diferit pentru fiecare om – nu numai pentru străini, ci de asemenea şi pentru indieni. Ca să se regăsească pe sine, omul de azi şi de mâine trebuie să regăsească marile modele spirituale. Şi acestea sunt exprimate, s-a văzut, în mituri.Însă drumul spre mituri trece inevitabil prin spaţiul culturii. Ca să înţeleagă sensul întâmplărilor primordiale şi să desprindă, din ele, modelel exemplare, omul modern nu are altă posibilitate decât cultura. Creaţia este o soluţie de a ieşi din criza morală actuală. Din misticismul iubirii, Allan este izbit de substanţa vieţii indiene, recunoscând în aceasta, baza religioasă, diferenţele rasiale şi codul moral ce îmbracă o altă haină decât cel european. Deşi întregul pământ este fascinant prin varietate, trăsăturile caracteristice Indiei, vor rămâne întotdeauna misterul, spiritualitatea şi adevărul. Contopite, acestea oferă cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească. Experienţa trăită de Allan în acest tărâm ezoteric este într-adevăr spirituală, intelectuală şi erotică. Prin Maitreyi, europeanul descoperă dragostea şi prin dragoste pătrunde în sufletul Indiei. Încă de la început, dorinţa tânărului de a cunoaşte, impuls obscur compatrioţilor săi continentali, va trasa legături adânci cu acest ţinut oriental a cărui fervoare pentru tradiţie impresionează mereu. Toată fiinţa indienilor va însemna sufletul şi gândirea unui european ce a fost nepăsător faţă de viaţă şi fericit în ignoranţa lui. India i-a redat libertatea spiritului. Iubirea pentru Maitreyi, o “experienţă nebunească” i-a deschis ochii. Prin suferinţă el a ajuns la adevăr, iar prin adevărul asupra lumii la fericire. Acum, pare hotărât să renunţe la mentalităţile europene şi să urmeze calea hindusă a spiritului.
      O primă deosebire între limitele ontologice europene şi indiene se află în povestirea lui Allan şi, ulterior în cea a lui Chabu. Remarcăm faptul că istorisirea bărbatului este lipsită de magia naturii. Este prin definiţie o poveste banală cu un simplu cavaler şi un balaur protector al comorii, adică al unui concept material. Întreaga întâmplare are ca scop surprinderea faptelor eroice şi nicidecum decodificarea unei spiritualităţi enigmatice care să pună în valoare natura înconjurătoare. O perspectivă diferită se remarcă în povestea copilei. Deşi are la bază principii familiare precum minciuna şi pilda, aceasta surprinde şi dedublarea fiintei. Deşi firavă şi gingaşă, floare încătuşează condiţia ontologică umană ca o pedepsă a neîncrederii în puterea naturii. Regele şi soldaţii lui sunt eliberaţi de către fiul care nu se transformă deloc de-a lungul povestirii. De altfel, întreaga atenţie a lui Chabu se concentrează în povestea lui Allan asupra copacului. („Dar pomul? Întrerupse Chabu. Ce-a zis pomul?”;). Explicaţia europeanului surprinde primitivismul gândirii. ( „Acela nu era un pom fermecat şi nu avea darul vorbirii: Aşa că n-a zis nimic”;). Răspunsurile lui Chabu surprind tot mai mult: „Dar de ce trebuie să fie fermecat ca să poată vorbi”. În Europa o astfel de opinie este repede încadrată concepţiei filosofice care identifică divinitatea cu întreaga natură, numită panteism. În India însă aceste principii surprind parcă un nou înţeles al comuniunii om-natură sau poate doar o pasiune efemeră a unei copile, dar împărtăşită de Maitreyi. Dragostea indiencei pentru pom („şi eu m-am îndrăgostit de unul înalt şi mândru, dar atât de gingaş, atât de mângâietor...Nu mă mai puteam despărţi de el.”;)sugerează complexitatea spiritului asiatic. Maitreyi a fost apoi îndrăgostită mult timp de un tânăr care i-a dărui o coroană de flori într-un templu şi s-a legat cu jurământ etern de poetul Tagore, modelul şi gurul ei.
       „Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei.“ Fără a conştientiza adevărul, căci omul este la început inconştienţă şi abia apoi raţiune, misterul şi necunoscutul îl atrag pe Allan din ce în ce mai mult. Descoperă în Maitreyi o fiinţă complexă, iar calitatea de unicat feminin cu care este investită pas cu pas tânara indiancă, pare a rezulta şi din distorsiunea perceptivă la originea căreia se află Allan însuşi. Modul în care el se raportează la femeia iubită este disjunct şi nesigur. Până la un punct, adolescenta Maitreyi pare o fiinţă preocupată în exclusivitate de lumea artei şi spiritului, o fată inteligentă şi educată, autoare de poezii, dar locuită de crediţe ciudate de origine animistă şi supusă unor devoţiuni morale care nu suportă niciun comentariu. Din momentul în care se îndrăgosteşte de Allan, devine imprevizibilă, misterioasă, imprudentă, dar totodată matură. Maitreyi nu este sexual vorbind o neştiutoare şi o ingenuă. Dimpotrivă, chiar de la primele lor întălniri ea i se relevă lui Allan ca o amată perfectă a cărei măiestrie îm dragostea trupească pare o expresie a instinctului pur. Maitreyi este o femeie şi un mit; este un simbol al sacrificiului in iubire, trăind cu o intensitate şi un farmec de substanţa tare, aromitoare ca însăşi parfumurile orientale.
          Deşi conştientizează de la început imposibilitate aunei viitoare căsătorii („Câteodată mă întebam chiar dacă nu şi-a pus în gând să mă căsătorească cu fata lor, deşi logic lucrul acesta era o imposibilitate şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit asemenea nuntă ”;), focul pasiunii este de nestăvilit încât Allan este determinat să renunţe la religia lui pentru a se converti la cea hindusă. Odată alungat din casa inginerului Sen, aflat în imposibiliatatea de a-şi mai întâlni iubita, Allan este schimbat din acest moment şi intră în conflict cu sinele său european, încercând să-şi depăşească condiţia paroxistică de învins, prin supunerea la probe extreme şi acceptarea stoică a durerii (marşuri de câteva zile prin satele de la marginea Calcuttei şi apoi recluziunea la cabana din munţi). Dorinţa sa finală este totuşi aceea de a o uita definitiv pe Maitreyi, fapt care nu face decât să-i confirme calitatea de om modern care se învinge pe sine prin mobilitate, amnezie şi revenirea la gesturile stereotipe ale vieţii. Odată întors la realitate, raţiunea lui Allan schiţează sinuciderea ca o decizie ridicolă. Mentalitatea de european îl determină să interpreteze atitudinea ocrotitoare a membrilor familiei ca pe un imbold spre mariaj. Această luciditate devoratoare îi oferă posibiliatea să întrevadă în plină fascinaţie a iubirii, eventualitatea efemerităţii sentimentului: “Strângând-o în braţe, am simţit pentru întâia dată teama ca dragostea Maitreyei ar putea cumva să mă obosească”.
         Preocupările spirituale ale tinerei sunt privite cu o anume condescendenţă, credinţele ei în ritualuri păgâne îl miră pe Allan şi îl surprind în mod plăcut, ca o garanţie de ingenuitate şi imaculare. Fetişurile amoroase ale fetei(floarea roşie de glicină oferită în dar) i se par derizorii şi ele sunt tratate ca atare, ca nişte obiecte ce nu trebuie păstrate. Jocurile Maitreyiei sunt jocurile pasiunii. E întâi între Maitreyi şi Allan acel joc al privirilor care stabileşte legătura. Tinerii par să cadă într-un fel de transă. Atât timp cât se privesc, nu se pot sustrage farmecului erotic. Jocul mâinilor este de o senzualitate mai pronunţată. Ceea ce îl atrage înainte de toate pe Allan la tânăra indiancă e prezenţa ei fizică. Prin Maitreyi el descoperă de fapt exotismul frumuseţii, feminitatea ca diferenţă estetică marcată rasial. Când sufletul ei sigilat se deschide în cele din urmă pentru a primi pe Allan, primul semn de acceptare este darul pe care il face: cutia în care se află şuviţa de păr a poetului. Sunt apoi micile gesturi, impenetrabile pentru îndrăgostitul european, cum ar fi atingerea piciorului, mângăierea inocentă a pulpei, dezgolirea braţului, oferirea unuei flori. Maitreyi, crescută întro civilizaţie a semnelor şi a pudori sublime îl atrage pe Allan într-un joc erotic complicat şi imprevizibil . O privire stăruitoare este un cod ce trebuie descifrat, o floare în care este ascuns un fir e păr este un simbol, atingerea mâinilor este deja un act de curaj şi o trădare a vechii iubiri. Când întro zi, la masă, Maitreyi îi atinge intenţionat piciorul, asta înseamnă o mare promisiune. Promisiunea este întărită de o coroniţă de iasomie pe care tânăra i-o aruncă într-o seară pe terasă. Este deja dovada logodnei. Aceasta se săvârşeşte lângă Marile Lacuri, în faţa apei, a pădurii şi a cerului. Este o logodnă mistică, un jurământ cosmic, un poem de o frumuseţe barbară. Cu aceeaşi inocenţă complicată şi rafinată, pe care Allan nu o recunoaşte în femeia albă, i se dăruie Maitreyi întro noaptea lascivă şi înmiresmată. Justificarea fetei e simplă “unirea noastră a fost poruncită de cer”. Mircea Eliade introduce în scenariu tema veche a incompatibilităţii dintre sentiment şi datorie, aceea pe care o aflăm în toate marile drame erotice. Datoria este în Maitreyi mentaliatatea rasială adânc înrădăcinată chiar în păturile culte din Calcutta. Descoperită prin imprudenţa lui Chabu, iubirea dintre Allan şi Maitreyi este repudiată cu ferocitate. “Albul este alungat din familia Sen şi tânăra concupiscenţă vinovată faţă de tradiţia hindusă este sechestrată. Tânărul european, după încercări zadarnice de a lua legătura cu logodnica sa, caută refugiul în munţii Himalaya într-o cabană, optând pentru solitudine şi meditaţie.”
          Sacrul nu poate dispărea din societatea tehnocrată pentru că nu pot dispărea unele revelaţii primordiale. Câteva lucruri nu se pot modifica, explică Mircea Eliade: rotaţia zilelor şi a nopţilor, iarna şi vara. Există pretutindeni cerul şi omul din oraşele fără arbori poate vedea stelele şi luna. Omul nu va putea fi schimbat câtă vreme vor exista aceste elemente. Pot fi schimbate valorile religioase, dar omul va fi, totdeauna, intregrat intr-un ritm cosmic. Chiar omul cel mai profan, profund areligios, trăieşte fără voinţa lui în acest ritm şi cu această încărcătură mitică în el.
          Allan este un alter ego al tânărului Mircea Eliade. „În mine se zbat de când mă ştiu două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic. Dar aş vrea, în acelaşi timp, să pot găsi un punct fix de unde nicio experienţă şi niciun raţionament să nu mă poată deplasa; o viziune statică, o contemplaţie directă, un absolut”. Marea reuşită a acestei cărţi vine probabil din încercarea de a transforma erosul în nodul gordian al celor două aspiraţii. Pe de-o parte, dragostea eroului pentr Maitreyi îi dă acestuia senzaţia unei perpetue aventuri, compuse din sentimente irepetabile şi trăire care îndeamnă la uitarea de sine. Pe de altă parte eroina romanului se constituie în singurul punct fix al contemplaţiei sale, fiind investită cu toate calităţile absolutului. Toată strategia narativă a discursului e orientată în această direcţie, ceea ce face din Mircea Eliade unul dintre cei mai inteligenţi constructori de universuri romaneşti din toată literatura română.
 

 

 

      Bibliografie

​

        Simion, ​Eugen, Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, vol.I​, Editura Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979
        Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1981​