”Cuvântul pisălog are o etimologie îndoielnică. Unii oameni care sunt cunoscători în materie, afirmă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care explică noţiunea „de a zdrobi”, „de a pătrunde” prin străduinţa loviturilor continuee. Un pisălog e individul care încearcă să pătrundă dincolo de gândurile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care îţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, până când reuşeste să-l pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunoscători în materie, care afirmă că acest cuvânt, derivă de la franţuzescul „boure” (a înfunda, a îndopa, a sătura). Dacă aceastp derivaţie ar fi corectă, atunci pisălogul e cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să îţi bage cu sila pe gât personalitatea lui ca pe nişte bulgări de seu, pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte, te îndoapă, iar tu – ca să întrebuinţăm o metaforă (?) în domeniul public, „încerci să te saturi de el”, Aldous Huxley, Două sau trei săgeţi.
                 
       Personajul identificat, în funcție de gradul de diferențiere și specializare internă a personalității, prezintă o personalitate imatură cu unele caracteristici ai personalității accentuate. Indiferent de definiția și teoria susținută: „individul care incearcă să pătrundă dincolo de gândurile cuiva” sau „cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase”, personajul are aceeaşi personalitate, dar cu modalităţi de manifestare diferite. Implitatea structurilor psihice comportamentale (în cazul lui sunt mai mult caracterizate prin incoştienţă) sunt duse la extrem, ceea ce îi conferă şi o tendinţă de a aluneca în patologic. Aceste scăzute posibilităţi adaptive (pentru că se lasă a fi enervant, neînţeles şi incapabil de a pătrunde în dorinţele altora şi incapabil de a-şi impune o limită) îngreunează adaptarea la mediu.
            După E. Kretschmer, care pe baza observaţiilor clinice ajunge la concluzia că o anumită constituţie corporală se asociază cu anumite manifestări în plan psihologic, afectiv şi psihopatologic, putem presupune că personajului îi corespunde tipologia displasticului (care prezintă malformaţii corporale cu efecte variabile în plan temperamental). Desigur, aceasta este doar o presupunere, pentru că acest tip de personalitate poate fi corespunzător şi picnicului, astenicului sau ateleticului, dar deoarece acţiunile sale sunt o abatere de la normalitate şi caracterizate mai mult prin incoştienţa manifestării, ţin să cred că personajul menţionat are tipologia displasticului.
          I. P. Pavlov, care a întreprins cercetări minuţioase asupra dinamicii activităţii nervoase superioare, în care forţa e criteriul principal de caracterizare a tipului de ANS, personajului îi corespunde tipul puternic, întrucât el exprimă o rezistenţă la oboseală nervoasă. Deoarece el trebuie să acţioneze în cadrul unei solicitări intense, deşi inconştiente, este caracterizat prin răbdare şi insistenţă în ambele cazuri duse la extrem. Din perspectiva mobilităţii proceselor nervoase, el este inert, intrucât nu prezintă o capacitate de trecere de la un nivel sau domeniu la altul, şi este ancorat în propria sa inconştienţă, dorinţă şi insistenţă, de care nu se poate lăsa decât prin satisfacerea ei. De asemenea, personajul este un neechilibrat excitabil şi în cazul său domină forţa excitatorie, adică impulsivitatea, pe care şi-o manifestă diferit, dar în acelaşi timp asemănător în ambele teorii.
       C. G. Jung, care propune abordarea temperamentului în funcţie de orientarea subiectului spre lume şi propria persoană, personajul dat este un extravert, întrucât este orientat spre exterior şi caută emoţii puternice, pentru că încearcă să înţeleagă ce gândeşte şi ce simte persoana cu care vorbeşte sau indiferent de dorinţa acesteea „caută să îţi bage pe gât personalitatea lui”. „Interesul şi atenţia extravertitului sînt îndreptate statornic spre evenimentele obiective, în primul rînd spre cele ale imediatei vecinătăţi. Nu numai persoanele, dar şi lucrurile din jur îi captivea/ă interesul. în mod analog, acţiunea îi este şi ea determinată de influenţa persoanelor şi lucrurilor din jur; se raportează la date şi motivaţii obiective şi pare a fi întru totul explicabilă prin acestea”. În acest caz, conform primei teorii,  pisălogul este profund afectat și interesat de receptor, care prezintă pentru el o curiozitate mai mult sau mai puțin inexplicabilă, o curiozitate inconștientă, care trebuie satisfăcută din motive preponderent biologice și psihologice, care nu au nicio tangență cu o eventuală îngrijorare față de acesta.

       Deși aceasta este o formă de auto-actualizare, care conform lui Rogers, influențează și determină comportamentul, pisălogul nu are nevoie de o considerație sau evaluare pozitivă. Această tendință de auto-actualizare este înnăscută și e o „tendinţă inerentă a organismului de a-şi dezvolta toate capacităţile în moduri care servesc la menţinerea şi îmbunătăţirea acestuia”. Deci, putem spune, că capacitatea lui de insistență asupra unui subiect este o capacitate pe care acesta involuntară\ încearcă și o dezvolte. De asemenea, pisălogul fiind un extravertit se supune unui pericol. „Pericolul care îl ameninţă pe extravertit este acela de a fi cu totul absorbit de obiectiv şi de a se pierde complet în acesta. Tulburările funcţionale (de natură nervoasă) sau tulburările organice efective care rezultă au un rol compensator, ele obligîndu-1 să se restrîngă asupră-şi chiar fără voia sa. Dacă simptomele sunt funcţionale, ele pot fi, în felul lor, expresii simbolice ale situaţiei psihologice.” Vorbind de atitudinea inconștientă a pisălogului, de o asimilare totală cu persoana cu care e în discuție, el are de „înfruntat protestul de minoritate reprimată al celor ce au fost şi au fiinţat dintotdeauna”. Din aceste cauze putem cu siguranță spune că aceste pretenții inconștiente sunt de-a dreptul caracterizate de un egoism primitiv și infantil. Acest egoism primitiv încearcă a-l apăra și justifica printr-un proces defensiv – negarea. Acest proces defensiv ii permite să nu fie conștient de faptul că experiența și sel-conceptul („percepția totală, organizată și consistentă pe care omul o are despre sine”) sunt incongruente. El neagă realitatea și trăiește cu iluzia că este interesat de cealălaltă persoană sau dorește să fie înțeles. El doar își urmărește niște necesități psihologice și biologice, pe care nu vrea să le accepte.
            În funcţie de portretele temperamentale ale celor patru tipuri fundamentale, el este sangvinic, deci are un caracter stabil, chiar dacă e dus la extrem. Este sociabil, prietenos, dependent de grup, are nevoia de recunoaşterea grupului. Această descriere se potriveşte perfect personajului prezentat în teoriile din text. Dar chiar dacă sangvinic, nu încearcă să lase o impresie bună şi nici măcar nu ştie să se facă plăcut. Din perspectiva aptitudinilor, felul lui de a fi, nu este deloc o aptitudine, ci doar o particularitate a caracterului.  Personajul dat, dispune de „atributul constanţei, al stabilităţii care se manifestă într-o manieră constantă stabilă şi nu conjucturală”. Aceasta este demonstrat de faptul că el se manifestă la fel, la același nivel de insistență, în toate situațiile în care poate să se exprime sau să „pătrundă dincolo de gândurile cuiva”.
Pisălogul nu caută să înțeleagă sau să fie înțeles, ci doar într-o manieră inconștientă își urmărește niște obiective stabilite involuntar de propriul său caracter și temperament. Întrebările sâcâitoare puse la nesfârșit și starea de nervozitate și plictiseală care sunt induse de el, sunt doar o metodă de satisfacere a propriilor necesități. Nu ar trebui acuzat pentru această trăsătură, ci ajutat să-și depășească această deprindere inconștientă. 
 

       Bibliografie

​
          Jung, ​C. G., Descrierea tipurilor psihologice, traducere din germană de Viorica Nişcov, Editura Humanitas, 1997
          Jung, ​C. G., Personalitate și transfer, traducere Gabriel Kohn, Editura Teora, 1996
          Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, Bucureşti, 2002