Cine sunt eu? Cine a glăsuit astfel? Sunt speriată, cuprinsă de fiorii reci ai emoției sau poate visez? Mă aflu astăzi ancorată în corabia întrebărilor care năvălesc din toate părțile. De ce? La început, am înțeles atât de puțin din toate emoțiile, umbrele ce-mi brăzdau sufletul, dar acum tulburările sunt pe sfârșite căci, Eu, personajul principal prins în plasa vieții, în această clipă supremă în care scriu în camera mea, simt lumina care se lămurește în fiecare secundă, lumina revelatoare de adevăr. Acum știu cauza nostalgiei mele, ascunsă sub umbra pură și nevinovată, sinceră a unei dorințe, a magiei cuvântului trebuie. Trebuie să mă cunosc. În subconștientul meu știam acest adevăr existențial; teama de a izbuti să descopăr tainele m-a făcut să-l ascund. Dar acum sunt hotărâtă mai mult ca oricând să mă descopăr pe mine însămi alături de esențele vieții. Realitatea care până acum mi se părea abstractă și răpitoare a celor mai nevinovate iluzii am transformat-o în voință de devenire. Niciodată nu m-am simțit mai sigură. De ce ? Poate că eram neînarmată în lupta pentru existență, dar acum în interiorul meu se concretizează lupta dintre forța, curajul, fascinația spre necunoscutul din mine, din lumea din jurul meu.

       Toate acestea îmi învăluie simțurile cu aceeași vrajă care le farmecă și pe ele. Abstractul se transformă brusc în concret, aparența în esență, o avalanșă de cuvinte mi se revelă treptat, cuvinte care parcă ies din semințele voinței și ale noului meu curaj și îmi șoptesc ceva, metafora realului, că eu sunt adolescent. De ce mă simt așa? Poate că nu m-am obișnuit cu noul meu statut pe scara vârstelor, păstrez în unul dintre locașurile sufletului meu amintirile copilăriei pe care le vreau împrospătate și poate de aceea nostalgia și dorurile mă stăpânesc, rămășagul clipelor apuse își spune cuvântul. Mă revăd în copilărie, în acea vârstă pură a inocenței, a candorii trăind în lumea mea imaginară creată prin joc, prin cântecul râsului, prin iubirea celor din jurul meu. Și mai presus de toate, talismanul care mi-a călăuzit pașii, imaginația, mi-a rămas cea mai dragă alinare, ea a transformat totul într-o lume ideală, lipsită de griji. În aceste zile când amintirile se revarsă și inundă cu momente frumoase, unice sufletul meu asemenea unei fântâni proaspăt săpate, mă simt cea mai fericită.
           E seară! Vreau să cobor în mine vraja tainică a soarelui ce apune, care se stinge, simt în esența acestui moment al timpului divin, magic, al înserării un îndemn, un semn al conștiinței. Lumina feerică a lunii îmi oferă prilejul să meditez asupra stărilor, a trăirilor mele de azi. Cerul este brăzdat de stele, privesc una, steaua mea. Îmi pun o dorință: să mă descopăr pe mine.
Gândurile mi se risipesc. Din nou încep să mă îndepărtez de esențial, închizând ochii, astupându-mi urechile. Totul este o iluzie, îmi spun. Am încercat de atâtea ori să-mi analizez în adâncime stările, dar nu am putut să le găsesc o explicație, poate presiunea vârstei mă depăşeşte.
Sunt atât de complicată, de nesigură! De ce e atât de greu să accept trecerea de la o vârstă la alta, de ce ignor autocunoașterea? Mintea mea este din nou o temniță lipsită de lumină.
         Adorm într-un târziu, fără speranță, văzând că niciun sol al lămuririi nu vine să mă ajute în lupta sufletească în care mă aflam. Unde mă aflam eu însămi? În acea noapte sub dalta gândului și a voinței mele, am avut un vis ciudat. La început am auzit cuvinte care mi s-au părut nesigure, neclare dar care până la urmă și-au revărsat mesajul sincer. Era vocea naturii care năvălea pe fereastra deschisă sau era un glas purtat pe aripile vântului:
- Învață de la soare cum să strălucești /Învață de la ape să te oglindești.
Apoi firul visului, al cuvintelor ritmate s-a rupt. În subconștientul meu, cuvântul mâine era aducător de voie bună, de bucurie.
Dimineața și-a făcut prezența calmă, timidă ca întotdeauna dar odată cu ea îmi descopeream puteri, porniri nebănuite. Am ieșit să mă plimb. Aerul dulce al dimineții era presărat cu mireasma prospețimii; răspândea o suflare magică în interiorul meu deschis spre cunoaștere. Soarele mi se părea deosebit în acea zi, parcă trimitea raze de fericire și era adevărat, căci în mine se nășteau simțăminte de pace și seninătate. Roua picura răcoroasă pe câmpie. Fiecare picătură era mai strălucitoare și împreună s-au unit formând în fața mea un lac. În transparența lui am văzut un chip, eram eu. M-am deșteptat brusc, nu-mi dădeam seama dacă totul a fost vis sau realitate și m-am întors acasă, lăsându-mă pradă gândurilor cu privire la misterul existenței în care mă aflam ancorată. În noaptea aceea vocea din seara precedentă mi s-a relevat tot mai mult ca un ecou în adâncul meu:
- Învață de la păsări cum să-ți înalți zborul/Învață de la munți să te unești cu cerul! și vorbele au fost mai lungi ca altă dată. Învață de la flori să fii dulce în viață/Învață de la stele să nu te ascunzi în ceață!
         Toate aceste cuvinte m-au tulburat? Cine le glăsuia când eu eram singură cu nedumerirea și nesiguranța mea? În ziua următoare viața mi-a dat un indiciu. Mă plimbam din nou, căci natura îmi este cea mai bună prietenă. O pasăre trece deasupra mea avertizându-mă să o privesc, apoi cu aripile întinse s-a pierdut dincolo de zare. Am mers mai departe: în fața mea se întindea o câmpie de flori frumos colorate. Deodată aroma ajunge la mine și, cu ea, savoarea rafinamentului. Nuanțele florilor de trandafir îmi umpleau sufletul de magia culorilor, a prospețimii. Îmi simțeam pașii ușori, purtați de vântul care mă ocrotea. M-am oprit, nu-mi puteam lua ochii de la zarea spre care necontenit muntele încerca să ajungă într-o atmosferă călăuzită de o liniște profundă, apăsătoare. Stelele se aprindeau una câte una ca într-o neasemuită sală de dans. După o clipă, mă uit, cerul era de un negru profund. Abia așteptam să mă întorc acasă, să adorm. Voi auzi din nou aceeași voce, alte versuri? Da, așa a fost, căci nici bine nu am ațipit și ...:
- Învață de la cer să ai suflet senin/Ascultă vocea naturii, ea îți spune te susțin.
        Ziua următoare avea să fie decisivă în alegerile mele. Am ascultat intuiția și am privit cerul care părea să-mi scrie printre nori „Curaj!” și am rămas uimită când am văzut că soarele, stelele, văzduhul, păsările, muntele, florile cu roua mi-au bătut la fereastră, m-au mângâiat cu aripile lor de mătase. Am încercat să le îmbrățișez, dar nu am putut, în schimb am cules argintul înțelepciunii. Simt că trecerea timpului a fost prielnică pentru că nu mă mai simt atât de nesigură, din contra, pășesc cu înflăcărare pe drumul cunoașterii. Cred că în curând voi privi altfel lumea. Mă îmbăta pe atunci mireasma curajului care înflorea în seninătatea sufletului meu.
         M-am oprit din scris. Câteva litere aruncate pe foaie păreau moarte, dar eu le-am înviat cu viața mea și ele alcătuiau cuvântul suprem: ADOLESCENT. Da, acum știu, sunt eu. Acum mă simt adolescent întrucât la început am avut conștiință, apoi am luat act de mine însămi și am evoluat în cunoaștere. Am deja o personalitate pe care mi-am construit-o treptat, cu ajutorul naturii. Descifrez fiecare mesaj. Pesemne eu sunt un soare fără contur și consistenţă; în strălucirea mea trebuie să-mi acopăr golurile cu valori autentice: încredere, bunătate, iubire. Trebuie să văd claritatea vieții prin transparența apei, să învăț să construiesc pas cu pas temelia sorții, să unesc extremele (muntele și cerul), cele două axe tematice. Totodată trebuie să fiu sensibilă și dulce ca o floare, să ofer din nectarul gândurilor bune celorlalți, să am sufletul senin, un izvor nesecat de prospețime și de bunătate, să nu mă las învinsă de forța creatoare a destinului, să nu mă ascund în ceața vieții. Da, pot spune că m-am descoperit. Simt că viața mă absoarbe asemenea unui quasar. Oare ce se întâmplă? A venit primăvara? Nu, a venit primavara doar în sufletul meu și văd un fluture alb zburând. Sunt eu?