Ilinca-Maria Ciortescu
                                                                                                                                            Raluca- Eleonora Rusu
 

 

               Motto: ,,All that we see or see/Is but a dream within a dream" - Edgar Allan Poe                                                                                                                                                                                                                                        

          Unul dintre creatorii stilului gotic, inventator al genului detectivistic şi având influenţe romantice deopotrivă, Poe este cel mai bine cunoscut prin povestirile sale în care misterul se amestecă cu macabrul. Influenţa lui Poe asupra cititorului nu constă doar in liniile operei sale polimorfe, ci şi în universalitatea spiritului său creator, care a abordat, cu aceeaşi pătrundere şi măiestrie, genuri diverse, precum poezia, povestirea fantastică, nuvela poliţistă, romanul ştiinţifico-fantastic, drama lirică, eseul literar, cronica teatrală, pamfletul, satira.
           Romantic e Poe în numeroase dintre datele sale, în înclinaţia spre melancolie şi spre tot ce este îndepărtat în timp şi spaţiu, în concepţia unei iubiri ideale şi unice, în preferinţa pentru teme şi personaje “romantice”. Poe manifestă însă încredere neştirbită în raţiune, pe care romanticii o alungaseră din panteonul artelor.  Explorând abisurile sufletului şi lăsând o mărturie vie despre condiţia sa tragică, a fost precursor al lui Dostoievski si Kafka, a literaturii absurdului, fiind un “aventurier in bolţile şi pivniţele şi dedesubturile oribile ale sufletului uman” .
        Tematica adoptată de Poe, atât în proză, cât şi în poezie, nu reprezintă, într-adevăr, o asociere culturală cu literatura scrisă în America la vremea respectivă. Personajele sale suferă, necondiţionat, de o pierdere a judecãţii, intrând, cu uşurinţă, în aria tulburărilor psihice şi nervoase, a patologicului şi pornirilor sangvinice. Eroii mor şi învie, sunt cinici, induc în eroare (mai ales naratorii lui Poe au această capacitate - de a “distorsiona” adevărul, manipulându-şi auditorii, inclusiv pe cititor, în scopuri bine determinate), ucid şi devin, cu brutalitate, complici la crimă, au satisfacţia „grotescului" şi relevã complexităţi psihologice şi intelectuale.
             În derulările operelor narative se gãsesc suficiente detalii care să-l includă pe autor în galeria romanticilor, însă există, în aceeaşi masurã, şi o doză vizibilă de unicitate ce subliniază, fãrã a putea fi pusã la îndoialã, originalitatea lui Edgar Allan Poe. Întregul decor ficţional se mulează pe un motiv dominant, asemenea mănuşii pe degetele întinse perfect. Este vorba despre motivul morţii, faţă de care autorul a avut, se pare, o fascinaţie bizarã.
           Opere precum Morella, Berenice, Prăbuşirea Casei Usher, William Wilson, Crimele din Rue Morgue, O pogorâre în Maelström, Portretul oval, Hruba şi pendulul şi, bineînţeles, Masca Morţii Roşii compun un Poe axat pe „estetica urâtului", dar nu fãrã motiv, ci prin intermediul unei componente solide psihologice şi culturale. Morbiditatea povestirilor lui Poe nu reprezintă altceva, decât această „răsturnare" a valorilor morale, reflectând în grotesc ceea ce, în faza iniţială, era frumos şi agreabil. Tulburãrile general- umane, incapacitatea de a fi inţeleşi, obişnuinţele, automatismele şi dezorientãrile noastre sunt cuprinse în prozele lui Poe într-o manieră sintetică şi alegoricã.
           Diotima modernă sugerată în opera Morella, omul care îşi ucide conştiinţa, codificat de bizarul William Wilson, ultra-senzitivul Roderick Usher, Dupin care descifrează crime absurde şi haotice sau nebunia invadând, sub forma unei metafore a ,morţii roşii", creierul uman sunt imagini simbolice ale felurilor de alienare exersate de individul modern într-o lume supusă treptat efectului de înstrăinare. Edgar Allan Poe e, de fapt, un scriitor modern. În operele sale ne regãsim mai convingãtor decât bânuim în intimitate.
           Portretul poetului,deşi aburit de negura timpului, păstrează intactă proporţia egală de mit şi adevăr, viciu şi virtute, din care se compune imaginea literaturizată a poetului american, aceeaşi şi mereu alta pentru fiecare generaţie. Orice personalitate istorică este în general greu de înţeles, Poe adâncind el însuşi apele tulburi ale vieţii sale prin manipularea propriei imagini publice cu scopul de a-şi vinde creaţiile. Astfel, trecutul lui Edgar Allan Poe stârneşte controverse şi intrigi mereu alimentate de misterul ce învăluie întreaga existenţă a poetului, de creaţiile sale impregnate de simboluri şi semnificaţii. Biografia artistului este astfel greu de stabilit cu exactitate, încă şi mai dificilă fiind conturarea personalităţii omului din spatele controverselor, a geniului creator de lumi fantastice si imagini ale irealului.
              Uriaşa legendă creată în jurul numelui său s-a hrănit din combinaţia – neîndoielnic rară – de ură înverşunată şi nemărginită idolatrie. Doar fervoarea fraternă a lui Charles Baudelaire, adoraţia lui Stéphane Mallarmé şi Paul Valéry au putut repara, cu preţul îngroşării mitului, chipul desfigurat şi remarcile injuste ale criticilor. Pentru Baudelaire, tălmăcitorul prozelor sale şi primul exeget de bună credinţă, Poe era nici mai mult nici mai puţin decât „un înger căzut ce-şi amintea Raiul”. În eseul său despre Poe, publicat în 1857, Baudelaire este de acord că „principiul poeziei este aspiraţia umană spre o frumuseţe superioară”, definiţie mai puţin caracteristică poeziei lui decât observaţiei sale ca „fiecare poet liric, prin virtutea naturii sale, afectează reîntoarcerea Edenului pierdut”, găsind astfel în Poe un suflet înrudit, al cărui concept de frumuseţe este direct conectat cu melancolia, pierderea fericirii si regretul.
               O descriere succintă a portretului fizic al chipului lui Poe este realizată de Dan Petraşincu, acesta accentuând trăsăturile neobişnuite şi caracteristice ale poetului. Astfel, “bolta frunţii era impresionant de înalta”, sugerând o personalitate ambiţioasă, dornică de a acumula informaţii mereu noi, o persoana perfecţionistă, lucru susţinut şi de numeroasele variante pe care le făcea înainte de a fi mulţumit de forma unei poezii.”Ochii, in scobitura adâncă a orbitelor, mari şi cam inegali, sunt neîngăduit de trişti”, ce arată reflecţia tuturor evenimentelor nefaste ce şi-au pus pecetea asupra sa, ochii reprezentând o oglindire a sufletului său încărcat de amintiri.”Gura cu buze neverosimil de subţiri frânge sugestia de forţă vitală, înlocuind-o cu rafinamentul si cinismul, cu fermitatea şi cu viciul, buzele subţiri sugerând un caracter neinfluenţabil, fire rece şi gândire lucidă, raţională.”Bărbia conturată, hrăpăreaţă, subliniază impulsiuni instinctuale, brutalitate chiar, menite să se transforme în fineţi estetice. Dungile accentuate din jurul ochilor nu lasă nici o îndoială în tălmăcirea vieţii de dezordine fizică pe care o duce omul acesta nemulţumit cu plăcerile naturale”. Autorul încheie descrierea, apreciind ca Poe este un „amant frenetic al Visului, ce caută în alcool şi în opium urmele unui paradis pierdut, care însă - vai! – prin artificiu devine infern.”
Unul dintre profesorii copilului Edgar, profesorul Clarke, îl descrie pe tânăr ca având o „inimă sensibilă şi delicată” , preţuind compania umană şi „capabil de a face orice pentru un prieten”. De asemenea, profesorul mai descrie cum caracterul său era „total lipsit de egoism”.
            Familia John Allan face o călătorie în Anglia, întâi în Scoţia, apoi la Londra. Înainte de a se întoarce la Richmond, îl încredinţează pe Edgar doctorului John Bransby, care conduce o faimoasă şcoală, la Stoke-Newington, aproape de Londra. Impresionat de această casă ciudată, construită în vechiul stil Elizabethan, Edgar o va descrie în nuvela Wiliam Wilson(1839), nuvelă ce conţine numeroase detalii autobiografice. Nuvela tratează tema dublului, un alt sine ce îl bântuie pe naratorul personaj, conducându-l la nebunie, devenind chiar propria nebunie.(„Moartea se apropie, şi umbra ce o premerge a răsfrânt asupra spiritului meu o blândă înrâurire. În trecerea mea prin valea întunecată, tânjesc[…] după mila semenilor mei.” )
                Scriitorul este marcat de moartea persoanelor cele mai importante din viaţa sa de până atunci, simţind singurătatea şi nedreptatea, neputinţa de a se împotrivi destinului uman („Tot n-aş vrea să dau grai astăzi, aici, amintirilor mişeliei nespuse şi a crimelor de neiertat din aceşti ultimi ani ai mei”).  Tuberculoza va fi boala ce îi va răpi multe din persoanele dragi, lăsându-l neputincios şi singur. Astfel, mama sa moare la numai 24 de ani de tuberculoză, micul Edgar având doar 2 ani, moment în care este adoptat de o familie de origine scoţiană din Richmond. Mama adoptivă, Francesca Allan, pentru care Edgar a nutrit o puternică şi adevărată afecţiune filială, se stinge şi ea în 1829, având de asemeni tuberculoză. Însă lovitura din care Poe nu se va mai putea recupera este atunci când, în 1847, soţia şi muza sa, Virginia, se stinge din viaţa, la fel ca mama poetului, la 25 de ani, bolnavă de tuberculoză. Edgar Poe se simte definitiv învins de propriul său destin şi trăieşte cumplite crize de disperare şi depresii..
              Încă de la început, abordarea subiectivă a nuvelei şi naratorul autodiegetic, confundat cu personajul, atestă implicarea autorului în subiectul operei, legătura afectiva pe care acesta o are cu ceea ce va povesti. „Mă trag dintr-un neam care prin firea lui înflăcărată şi prin puterea închipuirii şi-a făcut faima în toate vremurile [..]am dat dovadă că am moştenit pe de-a-ntregul caracterul familiei mele: familia tatălui său, de origine irlandeză, era una dintre cele mai respectabile în Baltimore”.
             Atâta cât pot resimţi o plăcere în clipa de faţă: timp bergsonian, analiză psihologică. Profunda durere ce se face simţită în psihicul autorului, lipsa dorinţei de a trăi, melancolia, pierderea motivelor pentru care ar putea să-şi continue destinul tragic.
           Temperament sangvinic(este atras de limba latină, înot şi serbările şcolare, se înrolează în armata americană),  dar care a fost transformat în melancolic din cauza evenimentelor tragice din viaţa sa, ce şi-au pus amprenta profund asupra caracterului şi personalităţii scriitorului. (firea mea entuziastă înflăcărată şi dominatoare a făcut din mine un «caracter » cu totul deosebit printre colegii mei de şcoală)
            Tema dublului se dezvoltă odată cu apariţia unui „ins” ce „cuteză să se măsoare cu mine”, îndrăznind chiar să „refuze să creadă orbeşte în tot ce spuneam”. Construit într-un mod grotesc portretul individului ce „purta acelaşi nume de botez şi de familie ca şi mine” se conturează ca fiind o personalitate exagerat de asemănătoare cu cea a naratorului. Coincidenţele continuând, naratorul se trezeşte prins într-un joc obsesiv prin care fiecare gest al necunoscutului personaj este interpretat şi catalogat ca fiind o „imitare” a propriei persoane. Autorul realizează astfel un portret al presupusului „dublu” al său, realizând însă, o veritabilă autocaracterizare. Întărind cele spuse, ‘personajele’ ce poartă numele de William Wilson sunt născute chiar pe 19 ianuarie 1813, data la care se atesta naşterea lui însuşi Edgar Poe. Întrucât nu există un certificat, anul naşterii poetului a fost un subiect controversat, şi deşi Poe pare ca ştia că a fost născut in Boston în 1809, cei mai mulţi biografi au susţinut ca s-a născut în Baltimore in 1811. Poe însuşi a dat data naşterii ca fiind 1813, doi ani dupa moartea mamei sale.
         Deşi îl frământau asemănările izbitoare în firea  celor doi, tocmai acestea îl fac pe narator să fie stăpânit de o curiozitate de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe dublul său, nefiind „în stare totuşi să-l urăsc de-a binelea”. Primele indicii ce fac referire la o posibilă contopire a celor două persoane se realizează prin comentariul în care naratorul se adresează psihologilor, pentru care „va fi de prisos să mai spun că Wilson şi cu mine eram prietenii cei mai nedespărţiţi”. Astfel, se deschide calea spre o nouă interpretare a temei dublului, sugerează rătăcirea în labirintul propriului inconştient  şi anume se propune ipoteza că insul necunoscut este tocmai vocea conştiinţei eului scriitor, sinele său existenţial ori poate chiar supraeul ce este atotprezent în mintea sa.  De asemenea, faptul că „rivalul meu” vorbea numai în şoaptă sugerează intimitatea vocii minţii, o şoaptă ce numai el este capabil să o audă („nimeni altul decât mine nu observase”) şi să îi înţeleagă sensurile, şoapta lui stranie ajungând chiar „ecoul însuşi al glasului meu”. Conştiinţa reprezintă cea mai înaltă formă de reflectare psihică a realităţii proprie oamenilor, produs al activităţii creierului uman, sub acţiunea condiţiilor sociale. Astfel, conştiinţa de sine devine reflectarea propriei existenţe fizice, psihice, sociale, apărând în cadrul relaţiilor sociale dintre oameni, dublul Wilson făcându-şi astfel simţită prezenţa într-un moment în care naratorul se afla într-un puternic avânt social(“am căpătat o mare înrâurire asupra tuturor, cu excepţia unui singur ins“).
            Cu privire la alte trăsături ale lui Poe, ce reies prin autocaracterizare mai putem menţiona ‘puterea şi vioiciunea imaginaţiei de care mă bucuram prin moştenire’. Imaginaţia,proces cognitiv, elaborează imagini si proiecte noi pe baza combinării şi transformării experienţei. Astfel, poetul se evidenţiază printr-un accentuat talent de a explora necunoscutul, posibilul, bizarul, fapt dovedit prin originalitatea şi diversitatea stilului narativ pe care îl abordează de-a lungul timpului.
            Conjunctura îl face pe narator să ajungă student la Eton, fiind separat astfel de dublul său. Odată despărţit de conştiinţa sa însă, personajul cade într-un cerc vicios, participând la ‘chefuri dezmăţate’, întărâtat permanent de beţie şi de jocul de cărţi, acumulând diferite ‘deprinderi vicioase’. Apariţia dublului său însă într-o seară, îl face pe personaj să se cutremure şi să îşi revină în fire. Tot ceea ce a fost nevoie pentru descărcare a reprezentat şoptirea numelui său, numele fiind simbolul unei dimensiuni esenţiale a individului ,această invocare a numelui având puterea de a-l trezi într-o clipă din toată beţia acumulată.
             Chiar după cele întâmplate, ajuns la Oxford, personajul reia ‘nebuniile tinereţii’, ajungând la un moment dat să trişeze la jocurile de cărţi. Dublul apare de această dată mai furtunos, arătându-i într-un mod mai agresiv acţiunile iraţionale pe care le îndeplineşte. Începând de la această întâmplare, nebunia personajului începe să fie din ce în ce mai evidentă. Simţindu-se în permanenţă urmărit, începuse să creadă că ‘zadarnic fugea’ şi se întreba cine este acel individ, ajungând să îl numească ‘călăul meu’.  Căzând în patima băuturii, naratorul începe să aibă halucinaţii, să dea vina doar pe imaginaţia sa, afundându-se într-o lume în care alcoolul, combinându-se cu frica de a fi urmărit şi monitorizat se transformă în paranoia. presat de o continuă suspiciune, devine agitat întrucât bănuia că dublul său nu poate fi decât rău intenţionat, nu are încredere, tinde să judece într-un mod exagerat mişcările acestuia. Astfel, personajul îşi vede adversarul şi, răzbunător şi plin de mânie, îl înjunghie în piept cu o sabie. La nivel simbolic, sabia înfiptă în piept reprezintă străpungerea sufletului, în cutia toracică aflându-se inima.
                  Motivul oglinzii apare în acest punct culminant, simbolizând cunoaşterea de sine, personajul văzându-şi propria înfăţişare, şi nu adversarul său ce trăgea să moară, însă trăsăturile fiindu-i palide şi mânjite cu sânge. Asemeni motivului tabloului din Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, oglinda îi arată  adevărata înfăţişare a sa, sângele şi paloarea feţei simbolizând toate nelegiuirile făcute fără a asculta măcar pe moment conştiinţa, prea arogant pentru a lua în seamă raţiunea, văzută ca o persoană ce nu putea fi la fel de bună ca propria persoana. Astfel, în acest moment tragic, personajul îşi dă seama de faptul că cel pe care îl considera adversarul său, nu era decât o alta parte a propriei persoane, contopindu-se perfect atunci când Wilson nu mai vorbea în şoaptă, ‘şi aş fi putut crede ca eu însumi vorbeam’. Oglinda devine astfel simbolul emergenţei sufletului inconştient, reflectând întotdeauna adevărul, sinceritatea, conţinutul lumii şi al conştiinţei.
                 Ultimul paragraf al nuvelei concentrează învăţăturile unei experienţe de viaţă, având final moralizator şi adresând o întrebare existenţială: suntem proprii noştri ucigaşi ? astfel, raţiunea se declară învinsă, însă faptul că personajul trăise ‘doar prin mine’, îl face pe acesta să fie ‘mort în faţa lumii, a cerului şi a speranţei. Astfel, moartea conştiinţei nu este decât o întruchipare a propriei morţi, pe care personajul o priveşte în ochi. Fraza de final concentrează viziunea autorului asupra acestei morţi a conştiinţei, asupra omului care nu vede ceea ce este bine decât atunci când totul ajunge la final, văzând răspunsurile şi înţelegerile la întrebări doar atunci când îşi dă seama ‘ cât de deplin te-ai omorât pe tine însuţi’, moment ireversibil în care nu se mai poate face nimic.
               Viziunea lui Poe despre lume ce se desprinde din această nuvelă este reprezentată de ideea că omul este făuritorul propriului destin, este cârmuitorul vasului ce îl poartă pe fluviul vieţii. El este singurul capabil ,ca printr-o acumulare de voinţă, să schimbe ceva în propriul mod de viaţă. El nu este însă singur, fiind ghidat de forţe independente lui, însă pe care trebuie să vrea să le poată vedea şi asculta. În caz contrar, omul nu este decât un ucigaş al propriului suflet, nedemn de a purta mai departe înţelepciunea universului. 
                Devotamentul lui Poe pentru soţia sa Virginia, a fost unul dintre cele mai frumoase împliniri ale vieţii poetului. În consecinţă, multe dintre creaţiile sale poetice au fost inspirate de frumuseţea şi gingăşia ei. Bucuria însă nu a durat, Poe fiind nevoit să asiste la moartea soţiei sale la numai 25 de ani, în anul 1847, cu doi ani înaintea morţii poetului. În poezia Annabel Lee , scrisă în ultimul an de viaţă a poetului, acesta vorbeşte despre soţia-copil pierdută. Astfel, poezia, scrisă într-o notă mai optimistă de această dată, tratează o temă des întâlnită la Poe, şi anume moartea unei femei frumoase(„That the wind came out of the cloud by night,
               Chilling and killing my Annabel Lee.”). Poetul descrie o iubire absolută, iubire romantică ce întrece limitele existenţei, astfel incât nici îngerii, nici demonii nu au puterea de a interveni în despărţirea, chiar şi după moarte, a celor două suflete devenite eon(„And neither the angels in heaven above,/Nor the demons down under the sea,/Can ever dissever my soul from the soul/Of the beautiful Annabel Lee„) . Astfel,  Poe se dovedeşte capabil de o puternică stabilitate emoţională, ajungând la sentimente consistente şi durabile.
                Astfel, portretul poetului Edgar Allan Poe se conturează în linii fine ca imaginea unei personalităţi de geniu, care, lovit de crunte încercări ale vieţii, a reuşit să lase omenirii o arhivă de preţ a unei inteligenţe peste medie,printr-o vastă operă ce se remarcă prin originalitate şi creativitate.Deşi se remarcă anumite tendinţe spre patologic,Poe a rămas o persoană raţională şi interesată de misterele vieţii şi de cunoaştere, căci, după cum afirma însuşi poetul, „ştiinţa nu ne-a arătat încă daca nebunia este sau nu sublimul inteligenţei”. Temperament sangvinic, este unul dintre puţinii care, la sfârşitul vieţii, apare cu tendinţe temepramentale melancolice. Aşadar, Poe rămâne o personalitate marcantă a secolului XIX, prin stilul său original şi puterea creaţiei de care a dat dovadă, clasându-se printre marile enigme şi genii ale istoriei.



 

          Bibliografie

 

           Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti,1969
           Poe, Edgar Allan, Poezie-dramă, Editura Institutul European, Iaşi, 2001
           Poe, Edgar Allan,  Cărăbuşul de aur, Editura Olimp, Bucureşti, 2004
           Whitman, Sarah Helen, Edgar Allan Poe and his critics, Editura Rudd&Carleton, New York, 1860
           www.wikipedia.org; www.eapoe.org
           The Philosophy of Composition (published 1846)
           Ackroyd, Peter, Poe: A Life Cut Short, London, Chatto & Windus, 2008
           Mic dicţionar filozofic, Editura Politică, Bucureşti, 1973